Umilirea copilului, lipsa de respect față de cei slabi și unde se ajunge de aici

Posted on Location: 16min read103 views

Ieșisem să mă plimb și am observat un cuplu tânăr aflat la câțiva pași în fața mea, ambii înalți; erau însoțiți de un băiețel de vreo doi ani, care alerga pe lângă ei și se smiorcăia.

Suntem obișnuiți să vedem astfel de situații din punctul de vedere al adultului, dar aici vreau să fac descrierea situației așa cum este ea experimentată de copil.

Cei doi tocmai își cumpăraseră înghețată pe băț de la un chioșc și le lingeau cu o plăcere vizibilă. Băiețelul voia și el una. Mama i-a spus cu afecțiune: „Uite, poți să iei un pic de la mine, una întreagă e prea rece pentru tine”. Copilul nu a vrut doar o înghițitură, ci a întins mâna după tot batonul, pe care mama i l-a luat iar din față. A țipat disperat și, curând, exact același lucru s-a repetat cu tatăl: „Aici erai, scumpul meu”, a spus tatăl afectuos, „poți să iei o înghițitură de la mine”. „Nu, nu!”, a țipat copilul și a fugit iar înainte, încercând să își distragă atenția. Curând, s-a întors iar și s-a uitat cu invidie și tristețe în sus la cei mari, care se delectau, care se delectau cu înghețatele lor. O dată și încă o dată și-a întins mânuța după tot batonul, dar mâna adultă cu comoara ei s-a retras iar.

Cu cât țipa copilul mai mult, cu atât mai amuzați erau părinții lui. Îi făcea să râdă și sperau să îl binedispună și pe el cu râsul lor: „Uite, nu este atât de important, ce gălăgie faci!” La un moment dat, copilul s-a așezat pe pământ și a început să arunce cu pietricele peste umăr în direcția mamei, dar apoi s-a ridicat iar brusc și s-a uitat cu neliniște în jur, asigurându-se că părinții mai erau acolo.

Când tatăl și-a terminat de tot înghețata, a dat bățul copilului și a mers mai departe. Băiețelul a lins bucata de lemn plin de așteptare, s-a uitat la ea, a aruncat-o, a vrut să o ridice, dar nu a făcut-o. Și un suspin adânc de singurătate și dezamăgire i-a zguduit corpul. Apoi a pășit supus în urma părinților lui.

Mi s-a părut clar că acest băiețel nu suferea din cauza frustrării „dorințelor orale”, căci i se oferise ocazia să ia o înghițitură; totuși, fusese tot timpul rănit și frustrat. Dorința lui de a ține bățul cu înghețata în mână la fel ca alții nu fusese înțeleasă. Și mai rău, se râsese de ea; ei se distraseră pe seama dorinței lui. Era față în față cu doi giganți care se susțineau unul pe celălalt și erau mândri că sunt consecvenți, în timp ce el, complet singur în suferința lui, nu putea spune nimic în afară de „nu”. Nu putuse nici să se exprime clar în fața părinților cu ajutorul gesturilor (deși erau foarte expresive). Nu avusese nici un avocat. Ce situație incorectă se creează atunci când unui copil i se opun doi adulți mari, puternici, ca un zid; dar noi numim „consecvență în creștere” situația în care nu lăsăm copilul să se plângă de un părinte la celălalt.

Într-adevăr, de ce s-au purtat acești părinți cu atât de puțină empatie? De ce nu s-a gândit unul dintre ei să mănânce puțin mai repede sau chiar să arunce jumătate de înghețată și să dea copilului bățul cu o bucățică de înghețată rămasă pe el? De ce au stat acolo râzând, mâncând atât de încet, și arătând atât de puțină grijă în legătură cu suferința evidentă a copilului? Nu erau părinți duri sau reci; tatăl i-a vorbit copilului cu multă blândețe. Cu toate acestea, cel puțin în acel moment, au dat dovadă de lipsă de empatie.

Putem rezolva această enigmă, dacă reușim să îi vedem și pe părinți ca pe niște copii nesiguri – copii care au găsit în sfârșit o ființă mai slabă, în comparație cu care se pot simți acum foarte puternici. De care copil nu s-a râs din cauza fricilor lui și cărui copil nu i s-a spus: „Nu trebuie să îți fie frică de un lucru ca ăsta?” Care copil nu s-a simțit apoi rușinat și disprețuit pentru că nu a putut evalua corect pericolul? Și nu se va folosi acea persoană mică de următoarea ocazie pentru a transfera aceste sentimente unui copil și mai mic?

Astfel de experiențe se manifestă în toate nuanțele și varietățile. Tuturor acestora le este comun sentimentul de putere pe care îl oferă adultul pentru a înfrunta teama copilului slab și neajutorat, și pentru a putea să controleze frica în altă persoană, timp în care nu își poate controla propriile frici.

Fără îndoială, după 20 de ani – sau poate mai devreme dacă are frați mai mici -, băiețelul nostru va juca din nou această scenă cu înghețata. Însă, de data aceasta, el va fi la comandă, iar celălalt va fi mica ființă neajutorată, invidioasă, slabă – pe care nu o mai poartă în interior, fiind scindată și proiectată în afara lui.

Indiferența față de cei mai mici și mai slabi este, astfel, cea mai bună apărare împotriva unei izbucniri a sentimentelor de neajutorare ale cuiva; este o expresie a acestei slăbiciuni scindate. Persoana puternică, știind – pentru că a trăit-o – că poartă și ea această slăbiciune în sine, nu are nevoie să își demonstreze puterea prin dispreț.

Mulți adulți devin conștienți pentru prima dată de sentimentele lor de neajutorare, gelozie și singurătate prin proprii copii, fiindcă nu au avut șansa să recunoască și să experimenteze conștient aceste sentimente în copilărie.

Am vorbit despre pacientul Peter care era forțat obsesiv să cucerească femei, să le seducă și apoi să le părăsească, până când a fost capabil în cele din urmă să experimenteze felul în care fusese el însuși abandonat în mod repetat de mama lui. Când și-a amintit și cum râseseră părinții lui de el, a experimentat conștient pentru prima dată sentimentele de umilire și rușine care se treziseră atunci în el. Până în acel moment, toate aceste sentimente fuseseră ascunse de conștiința lui.

Suferința care nu a fost simțită în mod conștient în timpul copilăriei poate fi evitată prin transferarea ei asupra propriilor copii – într-un fel foarte asemănător scenei cu înghețata, pe care am relatat-o: „Vezi, noi suntem mari, putem face ce ne place, dar pentru tine este «prea rece». Te poți delecta ca noi numai când te vei face destul de mare.” Deci nu frustrarea dorinței este umilitoare pentru copil, ci disprețul arătat pentru persoana lui. Suferința este accentuată prin modul în care părinții demonstrează că ei sunt „oameni mari”, ca să se răzbune inconștient pe copilul lor pentru propria umilire suferită în trecut. Ei își întâlnesc umilirea trecută în ochii copilului și o deturnează cu puterea pe care o au acum. Nu putem să ne eliberăm printr-un simplu act de voință de repetarea tiparelor de comportament ale părinților noștri – pe care le-am învățat de foarte mici. Ajungem să ne eliberăm de ele numai când putem simți deplin și recunoaște complet suferința care ne-a fost provocată. Putem deveni atunci complet conștienți de aceste tipare și le putem condamna fără echivoc.

În majoritatea societăților, fetițele suferă o discriminare suplimentară, fiindcă sunt fete. Totuși, întrucât femeile dețin, de obicei, controlul asupra nou-născuților și asupra copiilor foarte mici, aceste foste fetițe pot transfera asupra copiilor lor, de la cea mai fragedă vârstă, lipsa de respect din cauza căreia au suferit cândva. Când se întâmplă acest lucru, fiul ajuns adult își va idealiza mama, întrucât orice ființă umană are nevoie de sentimentul (și se agață de iluzia) că a fost iubit cu adevărat; dar va disprețui alte femei, pe care se poate răzbuna în locul mamei. Și fiica umilită, devenită femeie, dacă nu are alte mijloace de a scăpa de povară, se va răzbuna pe copiii ei. Poate face aceasta în secret și fără frica represaliilor, deoarece copiii nu au nici un mod de a spune altcuiva, decât poate, mai târziu, sub forma obsesiilor și a altor simptome, al căror limbaj este suficient de voalat, încât mama să nu fie trădată.

Lipsa de respect este arma celui slab și o apărare de propriile sentimente disprețuite și nedorite care ar putea declanșa amintiri ale evenimentelor din istoria refulată. Iar sursa oricărui dispreț, a oricărei discriminări este exercitarea mai mult sau mai puțin conștientă, necontrolată și mascată a puterii adultului asupra copilului. În afară de cazul crimei sau al vătămării corporale grave, această folosire nerestricționată a puterii este tolerată de societate; ce fac adulții spiritului copilului este în totalitate treaba lor, deoarece copilul e considerat proprietatea părinților în același mod în care cetățenii unui stat totalitar sunt considerați proprietatea guvernului acestuia. Până când devenim sensibili la suferința copilului mic, această exercitare a puterii de către adulți va continua să fie socotită un aspect normal al condiției umane, căci aproape nimeni nu îi acordă atenție și nu o ia în serios. Fiindcă victimele sunt „doar copii”, suferința lor este trivializată. Dar după 20 de ani, acești copii vor fi niște adulți care se vor simți forțați să se recompenseze prin proprii lor copii. Pot lupta în mod conștient și cu vigoare împotriva cruzimii din lume și, totuși, vor purta în ei înșiși o experiență a cruzimii pe care o pot aplica inconștient altora. Atât timp cât rămâne ascunsă în spatele imaginii idealizate a copilăriei lor fericite, nu vor fi conștienți de ea și, prin urmare, nu vor putea evita să o perpetueze.

Este necesar ca oamenii să devină conștienți cât mai repede de gradul în care această lipsă de respect față de copii este transmisă continuu de la o generație la alta, perpetuând comportamentul distructiv. Cineva care pălmuiește sau lovește un adult sau îl insultă cu bună știință este conștient că îi face rău. Chiar dacă nu știe de ce face aceasta, are oarecum cunoștință de ceea ce face. Dar cât de des au fost inconștienți părinții noștri și noi înșine în privința propriilor copii de cât de dureros, profund și stăruitor atât ei, cât și noi am rănit sinele fragil, incipient al copilului?

În majoritatea cazurilor, suferința din copilărie rămâne inaccesibilă afectiv și alcătuiește, astfel, sursa ascunsă a umilirii noi și, uneori, foarte subtile a următoarei generații.

Diferite mecanisme de apărare vor ajuta la justificarea acțiunilor lor: negarea propriei suferințe, raționalizarea (sunt dator față de copilul meu să îl cresc cum se cuvine), substituția (nu tatăl meu este cel care mă rănește, ci fiul meu), idealizarea (bătăile tatălui meu mi-au făcut bine) și altele.

Mai presus de toate, este mecanismul transformării suferinței refulate în comportament activ. Următoarele exemple pot ilustra similaritatea uimitoare a modalităților în care oamenii se protejează pe ei înșiși de experiențele copilăriei, în ciuda marilor diferențe de structură a personalității și de educație.

Un grec în vârstă de 30 de ani, fiul unui țăran și proprietar al unui mic restaurant în Europa occidentală, declara cu mândrie că nu consumă deloc alcool și că trebuie să îi mulțumească tatălui său pentru această abstinență. Odată, la vârsta de 15 ani, venise acasă beat și fusese bătut atât de rău de tatăl lui, încât nu putuse să se miște o săptămână. De atunci îi repugna atât de tare alcoolul, încât nu putea să guste nici măcar o picătură, deși munca îl aducea mereu în contact cu el. Când am auzit că se va căsători curând, l-am întrebat dacă își va bate copiii. „Bineînțeles”, a răspuns. „Bătăile sunt necesare pentru a crește un copil cum se cuvine. Sunt cea mai bună cale de a-l face să te respecte. Eu, de exemplu, nu aș fuma în prezența tatălui meu – și acesta este un semn al respectului meu pentru el”.

Acest bărbat nu era nici prost, nici lipsit de suflet, dar nu era prea școlit. Am putea, așadar, nutri iluzia că educația ar putea contracara acest proces continuu de distrugere a spiritului. Dar cum face față această idee următorului exemplu, care se referă la un om educat?

În anii ’70, un talentat autor ceh citea propriile lucrări într-un oraș din Germania occidentală. După lectură, urma o discuție cu publicul, în timpul căreia răspundea la întrebări privitoare la viața lui. Răspundea ingenuu, relatând că, în ciuda fostului suport acordat de el Primăverii de la Praga, se bucura acum de multă libertate și putea călători frecvent în vest. A continua descriind dezvoltarea țării sale din ultimii ani. Când a fost întrebat despre copilăria lui, ochii îi străluceau de entuziasm vorbind despre tatăl lui înzestrat și sofisticat, care i-a încurajat dezvoltarea spirituală și i-a fost un adevărat prieten. Numai tatălui lui îi putuse arăta primele lui povestiri. Tatăl era foarte mândru de el și chiar când îl bătea, pedepsindu-l pentru o faptă rea relatată de mamă. Era mândru că fiul lui nu plângea. Întrucât lacrimile atrăgeau lovituri în plus, copilul a învățat să le suprime, și era el însuși mândru că putea să îi facă tatălui admirat un dar atât de mare prin bravura lui. Acest bărbat a vorbit despre bătăile regulate de parcă ar fi fost cel mai normal lucru din lume (așa cum era, bineînțeles, pentru el), iar apoi a spus: „Nu mi-au făcut nici un rău, m-au pregătit pentru viață, m-au făcut dur, m-au învățat să strâng din dinți. Și de aceea am putut să mă descurc atât de bine în profesia mea”. Și tot din acest motiv a putut coopera atât de bine cu regimul comunist totalitar.

Spre deosebire de acest autor ceh, regizorul Ingmar Bergman a vorbit în cadrul unui program de televiziune cu mai multă înțelegere și cu o conștientizare mai mare – deși numai intelectuală – despre implicațiile propriei copilării pe care a descris-o drept o poveste lungă a umilirii. A relatat, de exemplu, că dacă își uda pantalonii, trebuia să poarte o rochie roșie întreaga zi, pentru ca toată lumea să știe ce făcuse și să îi fie rușine de el însuși. Bergman, fiul mai mic al unui pastor protestant, a descris în acest interviu televizat o scenă care avea loc des în copilărie: fratele lui mai mare tocmai fusese bătut de tată. Mama oprește sângerarea fratelui său, tamponând rana cu vată, în timp ce el însuși sta privind. Adultul Bergman a descris această scenă fără vreo agitație vizibilă, cu răceală. Am putea să îl vedem pe când era copil, stând tăcut și privind. Cu siguranță, nu fuge sau nu închide ochii, și nici nu plânge. Avem impresia că această scenă s-a petrecut în realitate, dar era, în același timp, o amintire-ecran pentru ceea ce îndurase el însuși. Este improbabil să fi fost bătut doar fratele lui de către tată.

Uneori, oamenii sunt convinși că a fost corect ca frații lor să fie umiliți. Numai în terapie își pot aminti – cu sentimente de furie și neajutorare, de supărare și indignare – cât de umiliți și părăsiți s-au simțit când au fost ei înșiși bătuți fără milă de tatăl iubit.

Ingmar Bergman are, totuși, alte mijloace, în afară de proiecție și negare, de abordare a suferinței lui. El a putut face filme și și-a transferat astfel sentimentele asupra spectatorului. Nouă, celor din public, ni se cere să îndurăm acele sentimente pe care el, fiul unui astfel de tată, nu le-a putut trăi în mod deschis, dar le-a purtat totuși în el însuși. Stăm în fața ecranului confruntându-ne, la fel ca băiețelul de altă dată, cu toate cruzime pe care „fratele nostru” trebuie să o îndure și nu prea ne simțim în stare sau dornici să primim toată această brutalitate cu sentimente autentice; le deturnăm.

Bergman a vorbit cu regret și despre eșecul lui de a vedea ce este nazismul cu adevărat înainte de 1945, deși când era adolescent vizita des Germania în timpul perioadei lui Hitler. Văd această orbire drept o consecință a copilăriei lui. Cruzimea era aerul familiar pe care îl respirase de timpuriu, așa că de ce i-ar fi atras atenția cruzimea și disprețul față de alții?

Și de ce am oferit trei exemple de oameni care au fost bătuți în copilărie? Nu sunt acestea cazuri extreme? Vreau să iau în considerare doar efectele bătăilor? Deloc. Am ales aceste trei cazuri, deși pot fi excepții mai rare, parțial pentru că nu mi-au fost încredințate mie ca secrete, ci au fost deja făcute public; dar, mai presus de toate, am vrut să arăt cum chiar și impactul celui mai sever tratament poate rămâne ascuns din cauza puternicei tendințe a copilului către idealizare. Nu există nici un proces, nici un avocat, nici un verdict. Totul rămâne învăluit în întunericul adevărului; iar dacă faptele ajung să fie cunoscute, apar în forma „binecuvântărilor”. Dacă așa stau lucrurile în cazurile cele mai evidente de abuz fizic, atunci cum ar putea fi expusă tortura emoțională, când este mai puțin vizibilă, și mai ușor de pus la îndoială? Cine ar lua în seamă cu seriozitate discriminarea subtilă, ca în cazul băiețelului cu înghețata? Dar terapia fiecărui pacient scoate la iveală nenumărate exemple comparabile cu acesta.

Exploatarea copilului de către părinți poate duce la o serie lungă de abuzuri de natură sexuală sau de altă natură, pe care copilul le va putea descoperi numai în terapie, ca adult, și frecvent nu înainte de a deveni el însuși părinte. Un tată care a crescut într-o familie puritană poate fi inhibat în relația sexuală din cadrul căsătoriei. Poate chiar îndrăzni pentru prima oară se se uite îndeaproape la organele genitale feminine, să se joace cu ele și să se simtă excitat, în timp ce își îmbăiază fetița. Se poate ca o mamă să fi fost șocată la vederea neașteptată a unui penis erect și să fi dezvoltat astfel frică de organul genital masculin, ori este posibil să îl fi experimentat în mod violent, fără să se poată confesa cuiva. O astfel de mamă poate acum să simtă că a dobândit control asupra fricii ei în relația cu micuțul fiu.

Poate, de exemplu, să îl usuce după baie într-un asemenea mod încât el să aibă o erecție, care nu este nici periculoasă, nici amenințătoare pentru ea. Poate masa penisul fiului ei, până la pubertate chiar, pentru a „trata o contracție a prepuțului”, fără să trebuiască să îi fie frică. Protejată de dragostea indiscutabilă pe care orice copil o are pentru mama lui, își poate continua explorarea sexuală ezitantă pe care nu a putut să o dezvolte natural niciodată.

Totuși, ce înseamnă pentru copil exploatarea sexuală din partea părinților inhibați? Orice copil caută contact plin de iubire și este fericit să îl obțină, dar în același timp se simte confuz, nesigur și temător, atunci când se stârnește un amestec de sentimente care nu ar apărea în mod spontan în acest stadiu de dezvoltare. Frica și confuzia cresc apoi, când activitatea autoerotică este pedepsită de interdicțiile sau batjocura părinților.

Există și alte modalități de explorare a copilului, în afară de cea sexuală: prin spălarea creierului, de exemplu, care stă la baza creșterii „antidictatoriale” și a celei „stricte”. Nici o formă de creștere nu ia în considerare nevoile copilului. De îndată ce este privit ca o posesiune pentru care s-a fixat un anumit scop, de îndată ce se exercită control asupra lui, creșterea lui naturală va fi întreruptă în mod violent.

Este una dintre obișnuințele educației să se taie frecvent rădăcina vie, iar apoi să se încerce înlocuirea funcțiilor ei naturale prin mijloace artificiale. Astfel, de exemplu, suprimăm curiozitatea copilului (sunt întrebări pe care nu trebuie să le pună), iar apoi, când îi lipsește interesul natural de a învăța, îi oferim antrenament special pentru dificultățile școlare.

Găsim un exemplu similar în comportamentul dependenților. Oameni care, în timp ce erau copii, și-au refulat cu succes sentimentele intense încearcă să recâștige – cel puțin pentru scurt timp – intensitatea pierdută a experienței cu ajutorul drogurilor sau al alcoolului.

Dacă vrem să evităm exploatarea copilului și lipsa de respect față de el, motivate inconștient, trebuie să devenim mai întâi conștienți de aceste pericole. Numai dacă devenim sensibili la modurile fine și subtile (ca și la cele mai evidente, dar încă negate) în care un copil poate suferi umilire, putem spera să dezvoltăm pentru el respectul de care va avea nevoie încă din prima lui zi de viață. Există diferite mijloace de a dezvolta această sensibilitate. Putem, de pildă, să observăm copii care ne sunt străini și să încercăm să simțim empatie față de ei în situația în care se află. Trebuie însă mai mult decât orice, să ajungem să avem empatie pentru propria noastră soartă. Sentimentele noastre vor revela întotdeauna adevărata poveste pe care nimeni altcineva nu o cunoaște și pe care numai noi o putem descoperi.

* material adaptat după cartea Drama copilului interior. Prizonieri ai copilăriei în căutarea adevăratului sine – Alice Miller

Cu iubire,
signature

Subscribe so you don’t miss a post

Sign up with your email address to receive news and updates!

Care sunt gândurile tale?

Your email address will not be published.

No Comments Yet.

Abonează-te pentru gânduri bune&inspirație!

Previous
Învață de la toate
Umilirea copilului, lipsa de respect față de cei slabi și unde se ajunge de aici