Rolurile de supraviețuire ale copilului

Posted on Location: 10min read31 views

Din cauză că părinții narcisiști patologici sunt incapabili să iubească necondiționat pe cineva, copiii acestora vor fi supuși unei experiențe traumatice de atașament, pe care eu o numesc traumă de atașament.

Strategiile prin care copilul face față sau se adaptează acestor situații îi vor modela acestuia într-o manieră dramatică dezvoltarea personalității și tiparele de relații din viața de adult.

Pentru ca un copil să evite trauma severă de atașament, trebuie să fie expert într-o formă de gimnastică psihologică. Acest lucru necesită suprimarea reacțiilor emoționale instinctuale și reflexe precum frustrarea, furia și dezamăgirea, reacționând într-un mod care să-l facă pe părinte să se simtă bine în pielea lui.

Nu este ușor să gestionezi, să controlezi și să fii responsabil pentru fluctuațiile emoționale ale părintelui narcisist. Prin urmare, copilul își dă toată osteneala pentru a se adapta în rolul unui personaj grijuliu. Devine un actor de prim rang în „adaptarea pentru scena” vieții părintelui lor narcisist. Reformulându-și sentimentele și felul în care își exprimă sinele în versiune contorsionate, dar acceptabile, este cruțat de soarta mai rea de a deveni mai târziu un narcisist patologic.

Următoarele roluri de copil care le face pe plac părinților săi ilustrează măștile și personalitățile de fațadă pe care copii trebuie să le adopte pentru a-și găsi un sens și un rol durabil în universul înțesat de rușine și de singurătate al părintelui narcisist.

1. Marele Prefăcut

Menținerea identității de copil-fantezie presupune ca cel mic să își înăbușe dorința naturală de dragoste necondiționată. Afișarea unui zâmbet atunci când vrea să plângă, comportamentul calm atunci când este înspăimântat, conformarea în locul rebeliunii și purtarea afectuoasă când este furios sau plin de resentimente – toate acestea sunt manifestări frecvent întâlnite. Controlându-și atât implicarea emoțională interioară, cât și exprimările fizice ale acesteia, sunt capabili să evite să devină ținta unui abuz sau să atenueze impactul acestuia asupra lor. Asemenea actorilor profesioniști, simulează un chip fericit, înțelegător și empatic. Acest lucru îi transmite narcisistului că omulețul respectiv nu doar că îl cunoaște pe de rost, dar și că îl iubește în totalitate și necondiționat, spre deosebire de cei care îi declanșează furia narcisistă.

Controlul expresiilor faciale este o tehnică de protecție utilizată de codependenții adulți. Fără știrea lor, este adeseori un indiciu evident al faptului că suferă de codependență. Este un lucru destul de răspândit în rândurile codependenților să zâmbească sau să râdă când se simt anxioși, triști, ba chiar furioși.

De exemplu, mulți dintre pacienții mei își relatează abuzurile sau lipsa de atenție de care au avut parte în copilărie cu un zâmbet și cu un râs reținut. Dacă sunt luați la întrebări în legătură cu nepotrivirea dintre expresiile lor faciale și conținutul descrierilor lor, se întâmplă frecvent să nu fie conștienți de acest lucru și sunt incapabili să-i pună capăt. Pot să îmi amintesc cel puțin două exemple de pacienți care schițau un surâs schimonosit atunci când suspinau sau când plângeau. În ambele cazuri, observând un chip nepotrivit de vesel, am fost în stare să fac legătura între această expresie și experiența profundă și deseori subconștientă a traumei de atașament din copilărie.

2. Liniște sub asediu – negociatorul de ostatici

Acest chip este acela al unui copil imperturbabil de liniștit și disociat emoțional, care poate să calmeze și să detensioneze o persoană posibil periculoasă pentru a se asigura că nimeni nu este rănit. Asemenea unui negociator de ostatici real, este un copil care are un talent nefiresc pentru următoarele abilități:

  • Empatie: transmite înțelegere, compasiune și o pricepere realistă a stării emoționale a altei persoane, mai ales când este vorba de una negativă.
  • Ascultare activă: permite altei persoane să vorbească, făcând-o să creadă că este pe deplin înțeleasă și apreciată.
  • Utilizare a timpului: ia lucrurile mai ușor în loc să facă presiuni pentru o dezvoltare rapidă, ceea ce produce un efect relaxant și calmant.
  • Tehnici de detensionare: liniștește oameni agitați și furioși, făcându-i să se simtă înțeleși, mai puțin nervoși, protejați și optimiști.
  • Creare de relații interumane: transmite ideea că știe, cunoaște o persoană de la cap la coadă, și că o poate calma, insuflând un sentiment de siguranță și încredere.
  • Înlesnire a controlului: face o persoană aflată în criză, care și-a pierdut autocontrolul, să se simtă mai puțin fragmentată emoțional, ajutând-o să-și schimbe planurile de a le face rău altora. Incluzând narcisistul în acest proces, în loc să-i facă solicitări sau să se certe, acesta devine mai deschis să accepte feedback sau sugestii.

3. Sentimentul de nepricepere

Majoritatea codependenților se luptă să priceapă limbajul sentimentelor. Nu doar că niciodată n-au habar cum să-și identifice sentimentele, dar nici măcar nu sunt versați în a pricepe diferențele dintre un sentiment și altul. Chipul acestui copil care vrea să facă pe plac este rezumat cel mai bine printr-o glumă pe care o spun uneori:

Doi codependenți fac sex. La final, unul îl întreabă pe celălalt: „Ei bine, știu că ție ți-a plăcut, dar pentru mine cum a fost?”

Este un lucru răspândit în rândul codependenților să nu fi învățat niciodată cuvinte care descriu sentimente sau să nu se fi simțit niciodată în siguranță exprimându-le. Acești adulți au fost cândva copii pe care frica de furia părintelui lor narcisist i-a învățat de la o vârstă fragedă să fie prudenți și chibzuiți în exprimarea sentimentelor sau să și le înăbușe în totalitate. Ca rezultat, au devenit adulți care își descriu sentimentele prin cuvinte excesiv de simpliste sau prea puțin descriptive precum bine, rău sau așa și așa. În plus, confundă adesea gândurile, comportamentele sau afecțiunile cu sentimentele. Codependentul, care este în mod evident furios, va răspunde la „cum te simți?” cu „ocupat și tracasat”. Când este presat să fie mai descriptiv, devine fie defensiv, fie recalcitrant, existând chiar posibilitatea să se închidă emoțional.

Codependenții cu o deficiență de „cuvinte sentimentale” se încadrează în două categorii de bază: cei care sunt anxioși și temători în mod irațional să se exprime și cei care n-au nici cea mai mică ideea despre ceea ce simt cu adevărat.

4. Cel care absoarbe rapid

Copilul care este un burete emoțional comunică o disponibilitate plină de înțelegere pentru a-și sacrifica propria sănătate psihologică cu scopul de a curăța frecventele scurgeri emoționale ale părintelui său. Paradoxal, sunt prețuiți pentru natura lor nefiresc de puternică și de rezistentă, dar sunt apreciați și doriți datorită laturii lor sensibile și delicate. Pot să absoarbă problemele părintelui lor fără să se dezintegreze emoțional, ceea ce le asigură statutul de copil favorit.

Probabil că un copil superabsorbant, dar rezistent, va deveni un adult a cărui capacitate nesfârșită de empatie și sensibilitate îl va transforma în persoana preferată la care cineva va apela când este supărat și are nevoie de sfaturi sau de sprijin. Astfel de adulți aleg termenul „empatic” pentru a-și descrie sensibilitate acută față de energia emoțională a celor din jur. Empaticii simt, trăiesc, și se pare că absorb suferința fizică, mentală și emoțională a celorlalți. Mulți dintre acești adulți nu se vor identifica cu ideea de codependență, dar vor adopta titulatura mai delicată, mai binevoitoare, mai puțin stigmatizată, și anume „empatie”. Trebuie remarcat că, deși codependenții sunt aproape întotdeauna empatici, oamenii empatici nu sunt neapărat codependenți.

5. Suflet de bătrân

Copiii cu suflet de bătrân sunt înțelepți, toleranți și răbdători într-un mod atipic vârstei lor. Acești copii aparent experimentați au interese, preocupări și chiar și îngrijorări de adult. Posedă o capacitate neobișnuită pentru empatie și compasiune nesfârșită, precum și o înțelegere avansată a unor complexe concepte sociale, psihologice, chiar spirituale. De asemenea, sunt în stare să priceapă și să ofere sfaturi în momente de necaz, de tristețe și de durere sufletească. Acești copii știu exact ceea ce vor să fie când vor crește mari, și fac planuri în acest sens. Uneori, dar nu întotdeauna, sunt inadaptați social, felul lor adult de a fi îndepărtându-i de semenii lor de aceeași vârstă. Când li se oferă ocazia să aleagă să-și petreacă timpul într-o încăpere plină cu copii sau într-una plină cu adulți, cea cu oameni mari este aproape mereu preferată.

Părinții narcisiști patologic își expun cu mândrie acești miniadulți, ale căror maturitate, calm și personalitate meditativă le conferă sentimente de mândrie și de realizare. Sufletul înțelept al copilului este creat de relația inversată și incestuoasă din punct de vedere emoțional dintre părinte și copil, în care părintele are nevoie de cel mic în aceeași măsură în care copilul are nevoie ca părintele să aibă nevoie de el.

6. Copilul cu regrete

Copiii sortiți să fie codependenți învață de timpuriu în viață valoarea de a fi plini de remușcări și de a-și cere scuze din reflex. Nu doar că acest „îmi pare rău” spontan îi ajută să evită să devină ținta furiei și ripostei părintelui lor narcisist, dar îi ajută și să dezamorseze și să detensioneze situația. Reflexul „îmi pare rău” declanșează toleranța și iertarea condiționată a părintelui lor narcisist. La rândul lor, aceștia ajung să se simtă niște părinți binevoitori și iertători. Acest reflex îi dă de gol imediat pe codependenți. Nu doar că nu-l controlează, dar sunt predispuși să își ceară scuze atunci când n-au greșit cu nimic. Mai rău de atât, își cer iertare și pentru greșelile altor oameni.

7. Operatorul radar

Pentru a evita să declanșeze un afront narcisist și furia narcisistă care decurge de pe urma lui, copilul care vrea să facă pe plac dezvoltă un radar care sesizează rapid și precis posibilele situații emoționale periculoase. Nu este un sistem de monitorizare obișnuit, căci este atât de fin acordat, încât detectează și cele mai subtile variații ale emoțiilor sau stării narcisistului patologic – de la cele de-abia perceptibile sau mascate, la furia vizibilă și epuizantă. Prezicând stările părintelui său, identificându-i factorii declanșatori și zburând la o atitudine la care nu poate fi „depistat” de radar, previne umilințele, privațiunile și posibilele prejudicii. Acești copii învață că nevoile lor nu vor fi niciodată la fel de importante precum cele ale părintelui lor narcisist și ale altor narcisiști din viețile lor.

Pentru a dirija „sistemul de radar emoțional” și a supraviețui părinților narcisiști, acești copii trebuie să învețe să se separe de sentimentele lor. Fără această separare, și-ar da seama că nu sunt vrednici de dragoste necondiționată și că nu sunt importanți și valoroși, prin prisma părinților lor. Dacă ar percepe întreaga amploare a sentimentelor pe care le au, ar primi o lovitură prea puternică pentru mintea lor tânără și fragilă. Prin urmare, împingând aceste sentimente, gânduri și amintiri în mintea subconștientă sau reprimând evenimentele încărcate emoțional, mintea lor se poate apăra de ceea ce nu poate gestiona și procesa. Reprimarea este o strategie subconștientă de proiecție sau un mecanism defensiv care apără creierul uman de efectele distructive ale traumei.

Din nevoia de a supraviețui, copilul dezvoltă o hipersensibilitate față de orice variațiune minusculă sau subtilă a stării părintelui narcisist. În plus, poate să prezică cu acuratețe o criză emoțională care este pe cale să se producă și/sau un episod de furie narcisistă. În termeni metaforici, sistemul extrem de precis de radar emoțional al copilului și abilitatea lui de a identifica tiparele meteorologice ale familiei îi folosește drept sistem de avertizare rapidă care-l informează, pe el și pe cei din jur, să baricadeze ferestrele, pregătindu-i pentru o furtună colosală. Acești copii hipervigilenți caută respectivele semnale cu seriozitate și îngrijorare vădită, deoarece ratarea unor indicii evidente poate avea consecințe dezastruoase.

8. Chipul inexpresiv

Acesta este chipul codependenților disociați, care învață de timpuriu în viață care este pericolul exprimării sau îndrăznelii de a simți stările (senzațiile) afective negative. Această lipsă de exprimare este comună în cazul copiilor unui părinte care suferă de tulburarea de personalitate borderline. Cu un părinte hipersensibil și dereglat emoțional, cel mai mărunt pas greșit emoțional poate să dezlănțuie un asalt distrugător al unei crize punitive de furie narcisistă. Dezvoltând un chip inexpresiv, copiii învață să evite să mai devină ținta întâmplătoare a unei crize emoționale impredictibile și fulgerătoare a părintelui lor.

* material adaptat după cartea De ce-i iubim pe cei care ne fac rău. Capcana codependentului și a narcisistului. Sindromul magnetului uman – Ross Rosenberg

Cu iubire,
signature

Subscribe so you don’t miss a post

Sign up with your email address to receive news and updates!

Care sunt gândurile tale?

Your email address will not be published. Required fields are marked *

No Comments Yet.

Abonează-te pentru gânduri bune&inspirație!

Previous
Tiparele și caracteristicile codependenților