Definiția unitară a iubirii o include atât pe cea de sine, cât și pe aceea pentru celălalt. Pentru că eu sunt om și tu ești de asemenea om, a iubi oamenii înseamnă în egală măsură a mă iubi pe mine și pe tine. A fi dedicat creșterii spirituale a oamenilor înseamnă a fi dedicat rasei din care fac parte, iar acest lucru înseamnă a mă dedica propriei mele dezvoltări, dar și a „celorlalți”.
Într-adevăr, așa cum s-a mai subliniat, nu suntem capabili să-i iubim pe ceilalți până când nu ne iubim pe noi înșine, tot așa cum suntem incapabili să ne disciplinăm copiii până când nu suntem capabili să ne autodisciplinăm. Este imposibil în realitate să abandonăm propria creștere spirituală în favoarea alteia. Nu putem abandona autodisciplina și să fim în același timp disciplinați în grija pe care o avem pentru altul. Nu putem fi o sursă de putere până când nu ne hrănim propria putere. Iubirea de sine și iubirea de ceilalți merg mână în mână și că, în ultimă instanță, sunt inseparabile.
Actul de lărgirea a limitelor cuiva implică efort. Limitele se extind doar depășindu-le, iar asta cere efort.
Când iubim pe cineva, dragostea noastră se demonstrează sau devine reală doar prin străduință – prin faptul că pentru cineva (sau pentru noi înșine) facem un pas în plus sau mergem încă o milă.
Iubirea nu este lipsită de efort. Dimpotrivă, ea presupune efort.
Care sunt gândurile tale?