Fii drept ca bradul!

Posted on Location: 10min read75 views

Era odată un brăduț. Abia ieșise din pământul umed, și, pentru prima dată, văzu soarele. Nimic nu părea mai frumos ca soarele. Stătuse ceva timp sub pământ, până să scoată „capul’ afară. Acum însă, nimic nu i se părea mai frumos ca „afară”.

Simțea și el că trăia cu adevărat. Poate că viața începea de afară, și el nu știuse acestea până acum. Totuși, își putea aminti primele lui clipe, de când era o sămânță. Au fost și acelea frumoase. Simțise umezeala pământului, și căldura lui, ca o păturică ocrotitoare. Pământul îl hrănise cu apa lui, dar și cu toate cele necesare. Se gândi, în sinea lui, că Pământul era mama lui. Cine alta să fi fost? Doar în pântecul pământului se formă și crescu până când ieși afară.

Respiră aerul curat, și se hrăni cu o rază de soare. Nimic nu putea fi mai bun decât o rază de soare, o gură de aer bun, și o picătură de rouă. Era fericit!  Cu siguranță soarele era Tatăl lui. Prea îi zâmbea în fiecare zi, și-l hrănea cu raze de soare. În sfârșit, acum știa cine sunt părinții lui. Avea o mamă Pământ, și un tată Soare.

Zilele treceau și nopțile tăceau. Brăduțul creștea în fiecare zi mai mare. Noaptea se odihnea și visa la ziua în care va fi și el mare. Își dorea să ajungă mare, până la cer, să atingă cu crengile lui pe tatăl Soare. Pe mama Pământ o simțea în rădăcinile lui. Îl hrănea cu seva ei, precum o mamă iubitoare. O simțea. Era acolo, în fiecare rădăcină, și în fiecare puls al inimii lui. Acum, însă, ar fi vrut să atingă pe tatăl Soare.

Tată Soare, îți mulțumesc pentru culoare! Pentru lumină, și pentru razele de soare. Abia aștept să cresc atât de mare, să-ți ating fața, culoarea, razele de soare.

– Fiule… într-o zi vei crește mare. Ai grijă să crești drept, altfel nu vei putea să ajungi la Soare.

– Dar, Tată, eu nu știu cum cresc, eu doar cresc. Învață-mă să cresc drept, să pot ajunge la Tine, să fiu una cu tine.

– Fiule, ca să crești drept, să ajungi la Soare, trebuie să împlinești legile drepte ale pădurii din care ești.

– Tată, dar care sunt acelea?

– Prima: Cunoaște-ți rădăcinile, pământul, și nu uita că ele sunt Mama ta.
A doua: Cunoaște-ți tulpina, și nu uita că pentru a fi drept, ai nevoie de o stea. A treia: Cunoaște-ți coroana, și ține-o prinsă de o stea.
Patru: Leapădă tot ce cunoști, stelei cerești. Atunci steaua ta îți va deschide calea către Inima Mea.

– Și voi ajunge la tine, la Soare?

– Da!

– Mulțumesc, Tată! Abia aștept!

Soarele zâmbi, și-și trimise ultima rază din acea zi, pentru a-și îmbrățișa brăduțul iubit. Dragostea și căldura lui îi ajungeau până dimineața, când avea să-l încălzească iară. Noaptea se așeza tăcută și ascultătoare. Mii de stele sclipeau pe cer, jucăușe și zâmbitoare. Brăduțul nostru se bosumflă.

– Atâtea stele… mii și mii! De unde să știu eu care e steaua mea?

– Ce mai contează care e steaua ta? Nu vezi? Sunt mii! Alege-ți una, și e a ta!

Brăduțul se uită în stânga, în dreapta, și văzu un brad falnic și mare, care tocmai se pregătea de culcare.

– Să-mi aleg una, spui? Ea mă va conduce la Soare?

– Bineînțeles! Cum altfel oare? Nu vezi că toate sunt pe cer, aproape de Soare?

– Pai știu și eu… ce să spun?! Tu ai o stea?

– Sigur că da!

– Și, ai ajuns la Soare?

– Normal. Nu vezi ce falnic sunt, și ce măreț?  Văd toată pădurea în zare…

– Și… care este steaua ta?

– Păi uite-o acolo, în depărtare. O vezi? Este deasupra muntelui, așa, mai roșiatică, și sclipește neîncetat. Este de o frumusețe rară! Uneori își schimbă chiar culoarea.

– Oau!!! O văd! Este atât de frumoasă… ca o nestemată. Atât de sclipitoare…Crezi aș putea și eu să mă ghidez după steaua ta, ca să ajung la Soare?

– Sigur că da! Sunt mulți brazi aici, în pădure, care s-au luat după steaua mea. Ea i-a condus pe toți la Soare.

– Ooooo… îți mulțumesc! Ce norocos sunt! Am să ajung la Soareeee! Abia aștept să văd cum e în Soare!

– E… nemaipomenit! Când ajungi la Soare, te simți ca un Soare. Eu par un brad, dar să știi că, de fapt, sunt Soare. Asta am aflat după ce am atins Soarele.

– Oooo… ce minunat! Abia aștept! Vreau să ating Soarele! Să fiu un Soare!

Brăduțul nostru plin de entuziasm se hotărî să privească numai steaua călăuzitoare. Astfel, va ajunge cu siguranță la ea, și apoi la Soare. Toată noaptea privea steaua călăuzitoare și vorbea cu ea. Aceasta îl învața din tainele cerului, și îl ghida cum să ajungă mai sus, mai sus către ea, și apoi la soare. Ziua, exersa tot ceea ce noaptea steaua îl învața.

Zilele și nopțile treceau, și brăduțul nostru era deja un brad mare și falnic. Era foarte mândru de el. Aproape că putea vedea toată pădurea, atât de mare era.

pictură de Emily Carr

Emily Carr

Într-o zi însă, ceva s-a întâmplat. Auzi mare forfotă în pădure, un zgomot puternic îl trezi din somn. Când se uită, bradul care îi împrumutase steaua lui, nu mai era. O furtună îl smulsese, și acum zăcea la pământ. Simțise și el furtuna, dar, fiind mai tânăr și mai viguros, făcuse față cu ușurință.

– Doamne, ce rău îmi pare de prietenul meu…

– Așa e… când te crezi un soare!

Brăduțul privi în jur, și văzu un vultur pleșuv, care comenta de pe o stâncă înaltă din apropiere.

– Ce vrei să spui?

– Spun ceea ce vad. Un brad care s-a crezut un soare și care, în toată mândria lui, a fost smuls de o furtună călătoare. În plus, părea el falnic și măreț pe dinafară, dar pe dinăuntru era găunos și gol. Putred fiind pe dinăuntru, a căzut la prima furtună nimicitoare.

– Dar el avea steaua lui. El ajunsese deja în Soare. Tu nu înțelegi povestea lui…

– Eu înțeleg ce văd acum. De-ar fi fost în Soare, n-ar mai fi căzut acum la pământ, neputincios și fără vlagă. Și apoi, cine era el, să vrea să fie un soare? Și să ajungă în Soare? Era un brad și-atât! De-ar fi ajuns și-n Soare, pe loc ar fi ars și s-ar fi făcut scrum. Acum însă… va ajunge tot scrum. Direct pe foc, ca lemn în soba, va arde ca un soare.  Doar pentru o clipă. Apoi devine cenușă, și ajunge iar pe Pământ. Așa e când îți uiți rădăcinile, pământul, mama… Crești mare, falnic, frumos, și strâmb. Și deși privești la Soare, ajungi scrum. Vrei să te înalți, și de fapt ajungi cenușă pe pământ.

– Ai spus strâmb? Eu nu l-am privit niciodată să văd dacă e drept sau strâmb. Eu îi vedeam numai măreția… Cum pot să-mi dau seama dacă eu sunt drept sau strâmb?

– E simplu! Spune-mi unde privești, și vei afla cum ești! Spune-mi la ce te gândești, și vei afla unde ești!

– Pai, eu… am vrut să ajung și eu la Soare… și am căutat steaua călăuzitoare… Și pentru că erau mii și mii, am împrumutat steaua prietenului meu. El a fost călăuzit de ea, și a spus că a ajuns la Soare, și că se simțea ca un Soare. Așa și eu. Privesc la ea, și mă tot gândesc să ajung la Soare, fiind călăuzit de ea.

– Și unde este steaua ta?

– Uite! E acolo, sus, peste acel vârf de munte din depărtare!

Asta înseamnă ca tu ești acolo, și nu aici. Și dacă nu ești aici, și ești acolo… nu poți fi drept, ci strâmb. Ești ca un copac clătinat de vânt. Rădăcinile tale sunt aici, și coroana ta fuge către acolo. Ești strâmb, ce mai! Bătut de vântul căutărilor tale…

– Offf, ce mă fac acum? Am să ajung gol și găunos ca fratele meu, și la prima furtună voi cădea și eu, ca el, și voi ajunge scrum…

– Nu-ți fă griji. Încă ai rădăcini. E de-ajuns să te uiți la ele în jos. Cere-ți iertare de la Cer și de la Pământ, și privește mult timp în jos, către pământ. Astfel, tulpina ta va trage coroana după sine, și tu te vei îndrepta.

– Chiar așa?! Și Soarele? Eu nu mai ajung la el? Precum mi-a spus?

– Ba da! Dar respectă legile pădurii. Și caută steaua ta, nu a altuia.

– Dar sunt mii de stele… dacă aleg iar una nepotrivită mie, și mă strâmb iarăși?

Ca să-ți alegi steaua potrivită ție, trebuie să privești în tine, în inima ta, și nu în afara ta. Acolo ai să-ți găsești steaua ta, și îți vei ancora coroana de ea. Apoi vei ajunge la inima tatălui Soare.

– Nu știu cum să fac asta…

– Simplu! Mai întâi, te uiți la rădăcinile tale. Astfel, îți vei aminti cine și ce ești. Că ești brad, și nu soare. Că te-ai născut în pământ, te-ai hrănit cu apă, și apoi cu aer și soare. Apoi îți vei apleca tulpina către rădăcinile tale, până când coroana ta va reveni acolo unde îi este locul. Capul îți va reveni pe umeri atunci când privești pământul. Vei face un fel de închinăciune. Vei îngenunchia, și-ți vei cere iertare pentru că, deși te-ai născut drept, ai devenit strâmb. Vei simți să plângi, și lacrimile tale de căință vor uda pământul, și-ți vor hrăni propriile rădăcini. Rădăcinile tale vor prinde viață, și tulpina ta se va îndrepta. Atunci, vei găsi steaua ta, care îți va ține coroana dreaptă. Și, ultimul pas… este să lepezi tot ce știai despre tine, stelei tale Mântuitoare.

– Îți mulțumesc, drag vultur! M-ai ajutat tare mult. Mi-ar plăcea să-ți dăruiesc ceva. Și cum nu prea am ce dărui, mă dăruiesc pe mine, ție. Să te odihnești ori de câte ori vrei și ai nevoie, în crengile mele. Te voi apăra de ploaie, de vânt și te voi lăsa să-ți faci culcuș în mine. Mă dăruiesc pe mine, ție!

Vulturul își întinse aripile, zbură, și se cuibări în bradul nostru. Atunci, ceva se întâmplă! Bradul nostru se îndreptă dintr-odată, și crescu atât de mult, ca atinse Soarele. În inima lui strălucea steaua lui Mântuitoare, și această stea avea forma unui copac mare și drept, ce părea că unește Pământul și Cerul la un loc. Ba mai mult, toată pădurea stătea parcă în acest copac luminos, ca o stea Mântuitoare. Pădurea întreagă îl ridica mai sus, și mai sus, către Soare. El însuși deveni pădurea întreagă. Se ridică atât de mult, că depăși soarele de pe cer, și atinse Soarele a cărei Lumina nu ardea, cel care era fără de început, și fără de sfârșit.

Atunci auzi vocea Tatălui:

– Bine ai venit în Casa Mea! Binecuvântat este cel care găsește Calea cea Dreaptă, prin Steaua Mântuitoare ce duce către inima Mea! Căci multe căi ocolite sunt care aduc măreție, și multe stele luminoase sunt ghizi pe aceste căi, dar numai Una este cea dreaptă, care îți luminează drumul către Tată. Bravo, brăduț bun și drept! Mai mare vei fi tu peste toată pădurea ta!

Brăduțul nostru era tare fericit. În sfârșit ajunsese la Soare, și rădăcinile lui crescură atât de mult, că îmbrățișau toată pădurea. De atunci și până azi, pădurea șoptește la urechea fiecărui călător povestea bradului nostru căutător:

„Fii drept ca bradul, de vrei să crești mare!”


* poveste preluată de pe ancatodirica.wordpress.com
Cu iubire,
signature

Subscribe so you don’t miss a post

Sign up with your email address to receive news and updates!

Care sunt gândurile tale?

Your email address will not be published. Required fields are marked *

No Comments Yet.

Abonează-te pentru gânduri bune&inspirație!

Previous
Iubirea dintre Mama Pământ și Tatăl Soare
Fii drept ca bradul!