Cum devin oamenii narcisiști

Posted on Location: 8min read47 views

Temperamentele copiilor sunt profund influențate de factori de mediu necontrolabili, precum și de materialul genetic. Prin urmare, un părinte nu poate să știe niciodată cum se va creiona personalitatea sau temperamentul unui copil.

Pentru părintele narcisist patologic, ficțiunea părintelui bun (că este un părinte bun) este o propunere riscantă. Un parior ar putea să mizeze pe o cotă de 3 la 1 că un copil va corespunde așteptărilor nerezonabile ale părintelui său. Deoarece șansele de a câștiga o mână la blackjack sunt mult mai ridicate decât cele de a avea un copil care să se conformeze unor fantezii părintești foarte clar delimitate, majoritatea sfârșesc expediați în ficțiunea alternativă „copilul e rău, nu eu”.

Din nefericire, copiii sănătoși și normali cu tipuri dificile de personalitate își activează părintele narcisist printr-un afront narcisist, ceea ce îi induce furie și resentimente împotriva copilului. Printre posibilele scenarii dezamăgitoare se numără: „Nu gângurește și nu zâmbește ca bebelușii din reclame”, „Seamănă leit cu cretinul de tac-su și deloc cu mine”, „Este așa de smiorcăită, că nici nu pot să ies din cameră fără să plângă și să mă implore s-o iau în brațe”. Fantezia despre copil a părintelui narcisist ar fi putut fi spulberată pur și simplu pentru că cel mic s-a născut cu sexul greșit, a avut o nuanță sau o culoare nepotrivită a pielii, sau a obligat părintele să își pună în cui ambițiile academice sau profesionale.

Narcisistul patologic crede subconștient că odraslele lui sunt o prelungire a lui însuși.

Dintr-un anumit punct de vedere, narcisistul îi vede pe ceilalți și lumea din jurul lui ca pe o extensie a sinelui, poate în același fel în care tu ți-ai putea vedea brațul sau piciorul. Se așteaptă subconștient să te conformezi voinței lui, așa cum ar face-o propriul său braț sau picior. Când comportamentul ți se abate de la așteptările lui, se supără adesea pe tine, așa cum s-ar supăra dacă n-ar mai putea să-și controleze brațul sau piciorul. (Payson, 2002, pag.22).

Părintele narcisist patologic reacționează față de copilul lui „rău” de parcă i s-ar fi jucat o festă oribilă, un fel de înșelătorie. În loc să dea naștere bebelușului visat, despre care era absolut sigur că o să-l creeze, au adus pe lume un prunc aparent imperfect, nerecunoscător, dificil și îndărătnic, care lasă impresia că ar fi hotărât să-i împiedice să-și transforme în realitate fanteziile părintești de-o viață.

Speranța lor că un minunat ghemotoc de bucurie îi va izbăvi de nefericirea personală și de trecutul traumatic este fără doar și poate sfărâmată. Eșecul copilului de a furniza fantezia necesară a părintelui bun devine un sărut al morții emoționale: sunt întemnițați în carcera traumei de atașament, fără speranța că vor fi eliberați condiționat.

Părintele narcisist patologic îi va purta pică copilului imperfect și deteriorat, de care va fi pentru totdeauna jenat sau dezamăgit. Din cauza imperfecțiunilor observabile ale acestui copil, nevoile egoiste ale părintelui narcisist de confirmare, recunoaștere și laude nu vor fi împlinite.

Incapabili să se ridice la înălțimea fanteziilor părinților, acești copii vor fi etichetați pe nedrept ca fiind dezamăgitori și dificili. Acest verdict extraordinar de dăunător va deveni, în cele din urmă, fundamentul pentru disprețul lor de sine și profund deterioratul lor respect de sine. În timp, vor asimila nedreptatea făcută de părintele lor și vor începe să fie de acord cu părintele narcisist patologic că sunt, într-adevăr, necorespunzători. Este posibil ca această etichetă să se lipească de ei pentru întreaga viață.

Părintele narcisist patologic critică cu asprime și reacționează față de ceea ce el percepe că ar fi trăsăturile negative și deficiențele copilului. Nu se pune problema să urască acest copil; mai degrabă este vorba de faptul că imperfecțiunile lui îi amintesc dureros de ceea ce este în neregulă cu el însuși. Acești părinți își proiectează fără să-și dea seama propria rușine și dezamăgire personală asupra copilului lor. Ca indivizi care suferă de o rușine subconștientă și care sunt deficienți psihologic, le este mai ușor să descopere aceste trăsături în alții, mai ales în dezamăgitorul lor copil, decât să le observe în ei înșiși.

Acești copii dezamăgitori se găsesc între ciocan și nicovală din cauză că se așteaptă de la ei să nu fie deranjați de abuzul prin care trec. Părintele narcisist nu-și va asuma niciodată responsabilitatea pentru răul provocat, căci acest lucru ar aprinde butonul cu pulbere al furiei reprimate, adânc îngropate, și al urii de sine provocate de faptul că au fost crescuți în aceeași manieră. Prin urmare, exteriorizându-se și dând vina pe așa-zisa „răutate” a copilului, se protejează împotriva transformării în realitate a celui mai groaznic coșmar al lor – că au devenit următoarea generație de părinți abuzivi sau neglijenți care și-au creat proprii copii traumatizați și deteriorați.

Când un narcisist patologic este incapabil să tolereze comportamentul copilului lui, poate să recurgă la pedepsirea sau agresarea acestuia. Deoarece acest părinte ia personal comportamentul negativ și, în consecință, trăiește un afront narcisist, simte că riposta lui este justificată. Mai rău decât neglijarea sau privațiunile, părintele narcisist poate să îi facă rău verbal, emoțional sau fizic celui mic.

Realitatea în cazul acestor copii este că sunt pedepsiți pentru că se comportă ca orice alt copil care ar fi crescut de un părinte la fel de ostil, periculos și lipsit de iubire. În loc să fie niște destinatari firești ai bunătății și ai dragostei necondiționate, vor fi o țintă mișcătoare pentru neglijența și abuzurile necruțătoare ale părintelui narcisist și vor deveni „ciuca bătăilor” acestui părinte și a celorlalți frați ai săi.

Nu doar că acest copil „neplăcut” este incapabil să îndeplinească fanteziile părintelui său, dar propria amărăciune acumulată se manifestă prin comportamente din ce în ce mai furioase și mai ostile. Este posibil ca neglijarea și abuzurile prelungite să încurajeze intensificarea în frecvență și în gravitate a comportamentelor negative ale celui mic. Acest ciclu de exteriorizări și pedepse produce un cerc vicios perpetuu în care acțiunile lui vor justifica privațiunile, neglijența și abuzurile continue ale părintelui, care îi întăresc perspectiva distorsionată asupra copilului. Acest copil nu va riposta în adevăratul sens al cuvântului, ci va încerca să supraviețuiască într-o lume zăpăcitoare a mesajelor contradictorii, a promisiunilor încălcate și a dezamăgirii.

În timp, copiii care cresc în asemenea circumstanțe vor asimila eticheta și se vor identifica cu ea. În cele din urmă, vor renunța și se vor supune inevitabilului: nu vor fi niciodată capabili să transforme furia, dezamăgirea și resentimentele părintelui lor într-o formă oarecare de apreciere, confirmare și, cel mai important, dragoste.

Chiar dacă copilul și-ar putea surprinde părintele narcisist și ar începe să se poarte cum ar trebui să o facă micuțul din fantezia lui (copilul care îi face pe plac), nu va fi niciodată îndeajuns pentru a-i schimba părerile preconcepute ale părintelui său despre el. Paradoxal, ar pune fără să vrea sub semnul întrebării justificările și scuzele părintelui pentru tratamentul lui punitiv. Dacă părintelui narcisist patologic i s-ar cere socoteală pentru privațiunile, neglijența și/sau abuzurile sale, ar rezulta un răspuns defensiv și răzbunător. Părintele și-ar justifica furios acțiunile, învinovățindu-i pe ceilalți pentru problemele copilului (inclusiv pe copil) și pedepsindu-l și mai mult pe cel mic.

Drew Keys, autorul cărții Narcissists Exposed (2012), scrie despre copilul nemulțumitor și dezamăgitor care se identifică cu răul tratament de care a avut parte. Keys numește acest copil „țap ispășitor”.

Deoarece părinții narcisiști nu-și pot accepta defectele personale, își petrec zilele încercând să se autoconvingă că tot ceea ce fac este perfect. Când personalitatea lor provoacă suferință în familie, iar problemele copiilor încep să reflecte acest lucru, părinții respectivi sunt obligați să facă o alegere. Fie trebuie să admită că comit erori care îi afectează negativ pe cei mici, fie încearcă să se autoconvingă și să îi convingă și pe ceilalți că problemele nu sunt provocate de ei, ci provin din altă sursă… În mintea lor, dând vina pe altcineva, se iartă pentru orice faptă rea și pot continua să creadă – și să se străduiască să-i convingă și pe ceilalți – că în realitate sunt perfecți. Dar mai întâi trebuie să aibă pe cineva pe care să dea vina…

… În cazul micuților fără apărare care sunt siliți să fie țapi ispășitori, povara etichetei de copil „rău”, indiferent ce ar face, este apăsătoare. Țapul ispășitor află curând că nu poate avea câștig de cauză; n-are nici un sens să se zbată să îmbunătățească părerea familiei despre el, deoarece acest lucru pur și simplu nu este lăsat să se întâmple… Într-o tentativă disperată de a reduce persecuția activă și bătaia de joc a părinților, țapul ispășitor cade victimă rolurilor de elev care nu obține rezultate pe măsura posibilităților sale, de copil tulburat, de ratat, oaie neagră sau zurbagiu. Acest lucru le oferă părinților exact ceea ce tulburarea lor mentală îi face să creadă că trebuie să aibă – un obiect extern pe care să dea vina – în așa fel încât să-și poată continua reconfortanta fantezie că nu e nimic în neregulă cu ei sau cu familia lor în ansamblu.

În efortul de a alina într-o oarecare măsură suferința provocată de furia mamei narcisiste, țapul ispășitor se dă până la urmă bătut și cade de acord cu verdictul familiei sale, care spune că este inferior și că își merită reproșurile. Asimilează convingerea că este rău, inutil și imperfect din fire și crede că toată lumea cu care intră în contact poate să vadă acest lucru cu claritate și că îl va respinge așa cum o face și familia lui. (Keys, 2012)

Fără dragoste necondiționată, acest copil va învăța în cele din urmă că este esențialmente nevrednic și de neiubit, iar lumea este un loc nesigur. Umilința, rușinea și furia se acumulează pe măsură ce își dă seama că este posibil ca abuzurile și desconsiderarea să nu ia sfârșit niciodată și că nu va fi niciodată iubit necondiționat. Pentru a alina pierderea speranței și deznădejdea și pentru a supraviețui acestui coșmar cu ochii deschiși, va avea nevoie de o strategie psihologică pentru a se proteja de realitățile dezolante ale vieții. Poate să obțină această protecție utilizând un șir de mecanism defensive. O persoană care a suferit traume violente în urma unui viol sau a războiului va folosi același tip de mecanisme de apărare.

* fragment din cartea De ce-i iubim pe cei care ne fac rău. Capcana codependentului și a narcisistului. Sindromul magnetului uman – Ross Rosenberg

Cu iubire,
signature

Subscribe so you don’t miss a post

Sign up with your email address to receive news and updates!

Care sunt gândurile tale?

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Abonează-te pentru gânduri bune&inspirație!

Previous
Codependeți și narcișisti: să înțelegem atracția
Cum devin oamenii narcisiști