Sign up with your email address to be the first to receive weekly inspirations, announcements and offers & more.
 

Scrisoare pentru lumea din urma

Posted on

Îți scriu să-mi iau rămas bun.

De cele mai multe ori plecării îi stă bine discretă. Uneori e foarte limpede că ai pășit sau ți-ai aruncat ochii într-o lume în care nu ai ce căuta. Alteori, însă, se întâmplă într-un mod încă misterios mie, că ai vrea să rămâi.

Lumea nou descoperită te atrage ca o grădină plină de splendori.

Însă în aceste lumi nu apare nimeni să te invite înăuntru. Să te primească, să te conducă, să îți arate și să îți dăruiască din florile și fructele grădinii.

Și știi că e o lume din care va trebui să te retragi. Ai putea, necunoscând drumul, să calci pe straturile de flori. Sau ar putea să apară stăpânul de drept și să te socotească de intrus.

Și nu poți face asta. Tocmai pentru că te cheamă ca o rugăciune de departe, nu poți să aduci vreun neajuns grădinii, templului, inimii.

Oare de ce o vrea Dumnezeu să ne arate aceste grădini care atât de atrăgătoare, dar nu sunt pentru noi?

Când mă voi plimba, într-o zi, prin grădină la mine, voi căuta în jurnalele lui Dumnezeu rostul unor astfel de întâlniri.

Tot ce am învățat despre ele, deocamdată, este că, așa cum am spus, nu e bine să intri nicăieri dacă nu ești invitat și condus. Și că, deși părea o grădină plină de minune care aveau să se întâmple în viața ta, plină de tot ceea ce pare să-ți fi plăcut mai mult, – deși greu de acceptat – întotdeauna se va dovedi mai bine că nu ai intrat în acea grădină. Ea nu era parte din călătoria ta mai mult decât atât.

Dintre toate grădinile, astea par mereu cele mai pline de cântec, de flori, de culori. Sirenele în fața cărora avem nevoie să ne legăm de catarg.

Desigur, eu nu mai cred atât de mult într-o lume cu ispite și îmi rezerv dreptul de a vedea lucrurile distorsionat. Nu cred că Dumnezeu a făcut lumea cu grădini în care să vrem, dar să nu putem intra. Și atunci, poate că doar îmi sunt ochii încețoșați și nu mă uit la ceea ce am în fața mea din perspectiva potrivită.

Și poate că tu ai apărut în viața mea tocmai ca oportunitate de a vedea lucrurile pentru ceea ce sunt, de fapt.

Dar asta se va petrece mai târziu, când mă voi plimba agale prin grădină. Și, cel mai probabil, până atunci călătoria mea va fi dus mai departe, dincolo de grădina ta. Și te voi fi lăsat dincolo de poarta trecutului.

Îți scriu scrisoarea asta ca să-mi lungesc șederea în fața porții tale. Miroase atât de parfumat și e greu să te ridici și să pleci. Însă inevitabil. Acolo unde nu poți singur, vine timpul și face ca ceea ce era greu la început să devină și mai greu până când chiar nu mai vezi altceva decât ceea ce trebuie să faci. Dacă era să fii în grădină, erai de mult. Din momentul în care ai vrut să fii, dar n-ai fost, greul a început să se așeze peste tine.

Plină de farmece, o astfel de grădină îți va da de gândit. Și cea mai mare dintre toate ispitele e aceea care începe cu „Dar dacă…”

Dar dacă mai stau aici, în fața porții, poate că va veni cineva, până la urmă. Poate că doar e ocupat acum, dar imediat va veni.

Dar dacă îl strig și îi arăt peste gard că am și eu daruri să îi dau, poate va lăsa ceea ce făcea și, atras de ce a văzut și auzit, va veni.

Dar dacă îmi pun haine de învățător și caut să-l conving că nu e unde trebuie în viața lui, că nu și-a așezat-o cum trebuie, că altul e ritmul, locul… Atunci poate că va face schimbarea – oricare mi se va năzări mie că e aceea – și ea îl va aduce la poartă, să mă întâlnească.

Dar dacă…

„Dar dacă” sunt greutățile pe care ni le punem în brațe singuri. Otrava pe care o bei crezând că o să-ți facă bine.

Desigur, uneori „dar dacă” vine chiar din grădină. Și, ca în oglindă, cu aceeași lipsă de onorare, chiar stăpânul grădinii îți spune… Durează doar un moment. Acum fac schimbarea și apoi voi fi gata. Te primesc în grădina mea, dar trebuie să înțelegi că nu voi fi acum, sau mai târziu, sau pe parcurs, prezent.

Un musafir pe care îl ții la ușă. Și pentru care nu ai timp.

Mi-au trebuit ani mulți. Și să cred în fiecare dintre aceste scenarii, rând pe rând câte unul, până să înțeleg.

Întâlnirea dintre doi oameni nu e niciodată nesincronizată. Pentru că doi oameni, a căror grădini sunt Edenul unul pentru celălalt, nu dau unul de altul prin viață. Ci întreaga lor viață e o călătorie pentru a se întâlni. Ei se caută și se așteaptă. Și, când se întâlnesc, poate că nici nu își dau seama că s-au întâlnit, pentru că se simte de parcă au fost împreună tot timpul.

Și când întâlnești acest om și pe a lui inimă și grădină, nu trebuie nici să îi bați la poartă, nici să îl strigi, nici să îi îngădui să își termine treburile. Pentru tine, pentru că te aștepta și te-a așteptat mereu, e întotdeauna pregătit. Așa cum ai nevoie în fiecare moment să fii pregătit să te întâlnești cu moartea. Pentru că nu știi când va veni. Dar știi că va veni.

Pentru că te-a așteptat tot timpul până atunci, nu mai există altă așteptare.

Așa cum nu există nici altceva. În această grădină nu doar că ești primit și bine-primit. Ci ești făcut și stăpân peste ea. Totul îți este închinat ție. De asta cu acești oameni te simți „acasă”. Nu-ți arată doar o bucată de grădină în care să te plimbi. Ci ești făcut stăpân și liber să explorezi orice alee. Un om care își deschide inima complet în fața ta. Și tot ce-i al lui, e și al tău. Tot ce e el, ești și tu. Marea bogăție a lui „împreună”. Și a iubirii.

Acești oameni nu au spini și nici tu nu ai pentru ei. Pentru că și buruienile, pentru tine și pentru el, pentru că sunteți „acasă”, nu sunt otrăvitoare. Și cele care apar din adâncurile pământului și necunoscutului sunt îngrijite, smulse cu grijă și înțelegere. Fie de către fiecare, în solitudinea grădinii lor, fie împreună, atunci când ai nevoie de puterea amândurora să tragi de ele. Odată ce ești acasă, devii grădinar și-n grădina celuilalt.

Câteodată poate că celălalt e atât de important pentru noi, tocmai pentru că ne poate ajuta cu aceste buruieni. Dar ele nu sunt niciodată genul care să ne facă rău. Dacă îți fac rău, înseamnă că nu ești „acasă”. Cine ține plante otrăvitoare la el acasă?! Dacă ai dat de una, ești într-o grădină care nu e pentru tine.

Și, uite așa, ticăie moșul bătrân și înțelept al timpului că mi se scurge timpul în fața porții tale.

Ți-am spus povestea asta ca să mi-o reamintesc mie. Ca să fiu sigură că trebuie să-mi văd de drum, mai departe, și că o s-o și fac.

Dar, e drept, tare nu-mi vine a mă duce. Ce să le mai spun ochilor ca să rupă vraja și să mă ridic, pur și simplu, și să plec?

Mai e drept și că, în unele grădini, deși nu sunt cele care te așteaptă pe tine, ai nevoie să intri și să le străbați. Din ele înveți despre viața și despre călătoria ta. Văzând toate lucrurile care nu-ți plac, înveți ce îți place. Gustând flori amare înveți care sunt vindecătoare. înveți despre grădinta ta și despre o alta străbătând multe grădini în care nu ai ce căuta.

Dar vine un moment în care pașii tăi s-au împlinit. Și-au făcut explorarea. Au mers, au obosit. Au învățat. Sunt experimentați acum. Știu pe ce sol să calce mai apăsat și peste ce sol să plutească precum o petală de iasomie. Lumea e infinită. Și curiosul o să aibă ce să mănânce din ea veșnic.

Însă vine un moment care apare îmbrăcat la început ca o ușoară oboseală. Și te așezi pe o bancă în grădina ta. Stând așa, uitat în propria lume, constați că ai acolo tot ceea ce îți trebuie. Ai adunat din întreaga lume atâtea comori, că acum nu-ți rămâne decât să te bucuri de ele. Să te bucuri de tine. De inima ta. De ce simți, ce trăiești. Și începi să stabilești sărbători pentru fiecare parte din tine. Și, în fiecare zi, lumea ta e tot mai minunată. Ai timp acum pentru fiecare floare. Fiecare floare din grădina ta e tot ce te interesează.

Nimic nu se simte mai bine decât să fii acasă.

Nu mai pleci în călătorii acum. Și nici nu mai ai grija trecătorilor. Pașii lor nu mai lasă urme în grădina ta. Și nici nu îi mai cauți pe cei ar putea să aibă un sens în trecerea lor prin grădina ta. Nu mai ai nevoie nici de sensuri acum. Doar te afunzi în lumea ta. A iubirii de sine și a bucuriei de a fi.

Ești acasă, ești complet și ești împlinit. Propria ta grădină e locul în care să fii.

Da, acum sunt pregătită să plec. Gata, mă ridic. Cred că doar am vrut să las ofranda acestei scrisori la poarta ta. La poarta trecutului. Pentru a-mi onora și împlini toate momentele când n-am știut că n-am ce căuta la poarta altuia. Am toată dragostea pentru mine, cea de atunci. Acum e timpul ca și ea să meargă acasă.

Rămas bun, așadar! Mi-ai făcut dar întâlnirea cu acest eu rătăcit și vrăjit de grădini străine. Pentru asta, fii binecuvântat. Deși, îmi dau seama, abia dacă ai băgat de seamă că sunt aici. Nici plecarea n-o să facă o diferență. Fii binecuvântat.

Întâlnirile dintre suflete, dintre inimi, nu sunt niciodată întâlniri.

Doar până aici am ajuns cu călătoria mea și nu știu ce se va întâmpla mai departe. Dar inima îmi spune că doi oameni pot trăi o viață împreună (și aici nu mă refer la timp, ci la esență) atunci când, stând pe bancă, în grădina ta, mirosind trandafirii, ascultând mierlele și ciocârliile, scăldându-te în razele soarelui, vezi, printre și peste lumi, pe un altul, făcând același lucru, în grădina lui. Și el, pe bancă, absorbit în lumea dinăuntru.

Și asta înseamnă, cu adevărat, împreună.

Când călătoria noastră are același punct, ritm și direcție. De asta întâlnirea nu e niciodată întâlnire.

Doar e.

De pe banca mea înconjurată de flori,

Mihaela

signature

No Comments Yet.

What do you think?

Your email address will not be published. Required fields are marked *