Sign up with your email address to be the first to receive weekly inspirations, announcements and offers & more.
 

Scoate scrisul din mine

De ce relația asta tensionată între mine și scris? Crezi că nu m-am întrebat niciodată?

De ce crezi că te-am alungat când mi-ai spus să scriu? De ce crezi că am închis ochii și am tăcut? M-ai văzut când am făcut asta?

De ce mă dor cuvintele de parcă ar trebui să le zgârii în mine?

Pentru că nu am 80 de ani, ți-aș răspunde naiv și amuzată. Păstrând revolta numai pentru mine. Ascunsă pe dinăuntru.

Mi-au încolțit lacrimi în cupa ochilor. Vor fi doar două sorbituri astăzi. Nimic mai mult. Și degetele îmi tremură ca o frunză crudă spre un lăsat de seară. Mă bucur că nu mă vede nimeni. Și totuși, de ce nu se întreabă nimeni câte sute de ore a stat pictorul în fața pânzei și cât de posedat a trebuit să se lase de imaginea din inima lui? De ce nu se întreabă nimeni ce e acel ceva, acel demon, care îți fură ființa și se instalează în tronul ființei tale și te duce în iad, să-i cunoști casa. De ce nașterea doare? Te-ai gândit că tot ce se naște pe lume trece prin poarta durerii? O poartă care uneori – de cele mai multe ori – e lungă cât un tunel.

Pentru că oricât de adânc m-aș duce în mine, niciodată nu e suficient. Pentru că oricât aș încerca să traduc ceea ce găsesc în mine, niciodată nu par să fiu cu adevărat fidelă. E o ispită a minții în care cad. Întorcându-te din hău, când să treci poarta spre pământ, traversezi pădurea asta cu străluciri și umbre. Și-ți pierzi glasul. Ceea ce purtai în desaga inimi din lumea de dincolo dintr-odată e amestecat. Și neclar. Acel purgatoriu în care nu mai știi ce e real. Nu mai știi cărei lumi îi aparții, de fapt. Ești totul, tot timpul. De parcă ai avea bogăția lumii în spate. O ai, dar e grea.

Și apoi, după ce ți-ai găsit calea. Pentru că prin poartă mereu se trece. Nu poți să rămâi în poartă. Te uiți din nou în desagă, să vezi ce ai adus, cu ce ai rămas. Și atunci apare copilul diavolului. Eu îl numesc perfecțiune.

Nu, nu, nu. Nu e așa! Știi că nu e așa! Desfă-ți carapacea inimii, seceră-ți toate cuvintele. Caută altele. Distruge. Adu-ți foi noi. Ia o pauză. Scrie iar. Cred că am găsit! Pauză. Nu, nu era așa.

Nici cât o poză alb-negru nu face ceea ce reușesc să redau din ceea ce mi-am pus în desagă din lumea de dincolo. Nu e bine! Nu e bine!

Nu mai vreau să scriu… Lasă-mă în pace! N-am să scriu nimic, niciodată. Eu nu scriu!

Așa se arde pe sine însuși, în propriile flăcări, scrisul. Cuvintele nasc foc. Și tot în flăcări ard. Cenușă.

Oh, câți demoni! Mai e cineva lângă mine în afară de demoni? A venit momentul în care vreau să fug. Într-un singur loc nu mă pot găsi demonii. La tine în brațe. Acum înțelegi de ce nu vreau să scriu? De ce mi-e atât de greu să te las să-mi dai drumul? N-ai înțeles când ai plecat. Când te-ai rupt de mine.

Și am rămas cu ceea ce mi-ai spus. Cuvintele tale, demonizate și ele. „De ce nu scrii despre asta?”

signature

No Comments Yet.

What do you think?

Your email address will not be published. Required fields are marked *