Sign up with your email address to be the first to receive weekly inspirations, announcements and offers & more.
 

Prima zi în Florența. Să fie iubire!

Prima zi la Florența. În Italia după mulți ani. Și-mi dau seama de asta abia acum. Așa cum la prânz mi-am dat seama că nu am cunoscut încă Italia. Poate nici nu am întâlnit-o. Am mai petrecut la Roma și Veneția. Dar poate nu eram deloc un “connoisseur” pe atunci. Poate n-aveam habar cum să gust dintr-o țară, dintr-un loc. Din oamenii acelui loc. Din arta, cultura și obișnuița acelui loc. Mai despre ce este un loc?

Poate că nici acum nu știu. Mi-ar plăcea să pot să am păreri de valoare despre tot ce experimentez. Dar mi-ar trebui o istorie atât de lungă și lată, pentru comparații îndreptățite.

Recunosc însă că aspir la asta numai pe jumătate. Pentru că cealaltă jumătate e plină de decizia și starea fiecăruia, de moment. Fiecare loc pe care îl vezi este exact așa cum ești și tu în acel moment. Sau poate cum ți-ai propus să fii. Această realitate creată clipă de clipă, și atât de subiectivă, face imposibil de creionat un șablon după care să măsori un oraș sau altul, o țară sau alta, o cultură sau alta.

Întregul tău mix de stări, gânduri, tulburări, valuri este cel care îți parafează impresia finală. Orașul e așa cum te-ai simțit în el. Da, sunt un înfocat adept al subiectivismului. Pentru că deși am pretins mereu și pretind în continuare că am capacitatea obiectivismului, cu cât explorez mai mult, cu atât descopăr că nu ne cunoaștem pe noi suficient cât să înțelegem ce a contribuit la rezultatul final.

Este 9:19pm. Și încep să am o stare de presiune a timpului. Poate că ceva mă cheamă. Aud în spatele meu “Arrivederci”. Și simt valul de aer rece cum mă îmbrățișează. Așa cum mereu e savuros când te îmbrățișează iubitul. Nici nu-l simți când vine. Și te ia cu fiori pe toată coloana. Sau chiar din cap până în picioare. Depinde de dozajul de tandrețe. Și de sărutul pe ceafă.

Acum mi-aș dori doar confortul căldurii. Vreau să rămân în povestea mea. Iubitule, mă distragi!

În față, domnului îi este adusă o sticlă de vin și dată spre degustare, cu zâmbet.

Îmi place atât de mult acest loc! Între cei care lucrează aici e o complicitate ca între membrii de familie. Sunt toți atenți la noi, cei în vizită. Aș crea o prăpastie dacă ne-aș numi clienți. Zâmbesc. Chipsuri și măsline în roșii uscate din partea casei.

Și trandafirii! Oh, trandafirii! Stau în fața mea, după culori, în găleți  de tablă. Și tare mi-aș dori să iau unul cu mine. Alb, bineînțeles. Dar camera mea nu are geamuri. Poate un el, o să îi ia unei ea trandafirul pe care l-aș fi ales eu.

Acest loc este și florărie.

Unul dintre cei de-ai locului tocmai a venit să ia o bucată de chips de pe canapeaua din fața mea. Exact cum ar face un unchi. Sau un văr. Curățenie în sufragerie.

Între noi fie vorba, îl bănuiesc că ar vrea să mă ceară la vorbă. Să-mi dea binețe. Nu e prima dată când intră direct în raza mea vizuală.

Vreau să vin și mâine, tot aici. Va fi muzică live. Acum se aude un safoxon. Muzica pe care o iubesc atât de mult.

Se intensifică sentimentul de presiune a timpului. De parcă întârzii undeva. Dar eu nu-mi amintesc de nici un rendezvous. Iar camera de hotel, pentru că nu mă inspiră, nu mă poate convinge să mă întorc decât în momentul în care sunt pregătită să adorm.

Probabil e cea mai urâtă cameră de hotel în care am stat vreodată. Sigur. Și cred că știe și ea că eu nu aș fi ales-o niciodată. Dar am ajuns să fim una a alteia printr-un concurs de împrejurări pe care, de dragul stării mele de bine, aleg să îl creditez. Ceva bun o fi în spatele acestui aranjament. Deocamdată n-am descoperit decât că e în centru. Aproape de unde sunt acum. Aproape și de tren. Asta m-a bucurat inițial. Până am ajuns în cameră.

Acum îmi amintesc, și remarc. Are draperii galbene. Culoarea puterii mă urmărește în continuare.

Recunosc, începem să ne înțelegem din ce în ce mai bine. O las să conducă. Energiile uneori știu mai bine că ai nevoie de ele. Decât știi tu.

Iar numărul camerei este 109. Adică 1. Noi începuturi. Să tot fie!

Mereu iau în calcul frecvența numerologică a camerei de hotel.

Zoom out. Italia. Nu ne-am cunoscut până acum. Deși îi recunosc străduțele. De la Roma. Îi recunosc piațetele, de la Veneția. Pe italieni, însă, parcă nu i-am văzut niciodată.

Am citit despre acest nărav al lor, de Casanova. Dar până astăzi nu l-am trăit niciodată. “Ciao, Bella!”, “Ciao, Bella!” Și-un mare, mare zâmbet pe fața mea. Dragă Florența, am început bine. Spune-mi în fiecare zi că sunt frumoasă. Urează-mi “Bine ai venit” în fiecare zi. De altfel, asta este cea mai frumoasă declarație de dragoste pe care am primit-o vreodată: “Bine ai venit în viața mea”, în fiecare dimineață.

De-ar ști bărbații că au capacitatea de a-ți scrie amintiri pline de dragoste pe care le porți cu tine și în tine pentru totdeauna… Pe unii bărbați, pur și simplu, nu-i uiți niciodată. Ți-au vorbit pe limba inimii.

Și unii sunt atât de plini de substanță, individualitate, poezie sau structură, abstractism sau victorie, că, din nou, rămân în tine pentru totdeauna ca ei, cei pentru care îți mai trebuia timp să îi cunoști, să vezi ce gust au până mai spre os.

 

Florența îmi trezește un dor de romantism. Ca de o poveste de dragoste pe care în altă viață nu am apucat să o consum. Aici. Și poate acum se aliniază iar planetele, pe același traiectorie.

Și poate ar trebui să las ușa deschisă acestei energii. Inima mea tocmai a răspuns, din piept: “Da, da, da!” Și mi-a transmis și trei gonguri mai intense.

Atunci, să fie asta energia Florenței de astăzi, de acum? Din această călătorie?

Iar răspunde inima, gălăgioasă. De parcă ar ști ceva ce eu nu știu…

Și dacă ar fi așa?!

Dragă inimă, atunci fie ca tine. Planurile mele sunt un mix. Și încă n-am ales o direcție. Chiar mă întrebam dacă să aleg una. Așa că fie ca tine. Fie ca Florența să fie despre dragoste. Din aceea frumoasă. Cu artă. Poezie. Romantism.

Și împlinire. Să meargă până la capăt, de data asta. Să fie paharul plin.

Cei de la masa din dreapta au început să fie mai gălăgioși. Și deja asociez italiana cu limba dragostei. Parcă aud numai cuvinte în tonuri de amor. Are de negociat cu franceza însă. Nu mă pot hotărî între aceste două țări, la capitolul romantism. Așa că, probabil, e nevoie de explorări prelungite.

Ce bine că nu mă grăbesc nicăieri. Și că azi e doar prima zi la Florența. Am luat trenul de la Roma. Unde, am început cu poftă de tot ce-i bun, din gară. Gelato și spumante rosé. Care m-au făcut să nici nu mai simt prețul biletului de tren, nițel cam picant.

În orele după-amiezei, care mi-au rămas, am rătăcit pe străzi. M-am plimbat agale, să explorez. Și când să vreau să găsesc drumul spre casă – adică hotelul fără geamuri, dar cu draperii galbene – am făcut cale întoarsă la acest restaurant-concept. La Menagere. Un celebru magazin florentin cu articole de menaj, vechi din 1896. Astăzi, loc de întâlnire între aceleași articole de menaj – porțelanuri, din ce am văzut eu – bucătărie gourmet, flori. Și muzică.

Căruia tocmai îi acord titlul de: unul dintre cele mai frumoase locuri din lume în care am fost. La capitolul cârciumi, cum le spun eu la toate. Mai stau doar 10 minute aici.

Mi-am luat cina cu un pahar de vin, și altul de apă. Mai mult m-am hrănit cu căldura celor de-ai locului. Și cu frumosul a tot ce-i în jur. Numai o bibliotecă mai lipsește aici, și-ar fi perfect. Ar fi “acasă” pentru mine. Cu tot ce mă inspiră, lucruri între care mă regăsesc.

N-am pomenit de tavanul cu cupole, și pereții decojiți, rași până la piatră. Ei sunt partea de “niciodată terminat”, a oricărei opere de artă.

Este ceva ce am învățat despre artă. Că ea nu e niciodată perfectă. Și că ce ne inspiră cel mai mult este tocmai acea parte neterminată.

Am regăsit în mine acest adevăr. De asta și-l aduc în discuție. E încă un lucru despre mine.

La dom m-am întâlnit deja cu unii, cu alții. Ador acest tip de călătorie, în care tot orașul e împânzit cu prieteni.

 

 

#ciaobella, #ciaocaro Mi innamoro con l'Italia ❤🇮🇹

A post shared by Mihaela Enache (@mihaelaenache.ro) on

Ceea ce tocmai mă face să-mi aduc aminte de gândul nou pe care l-am avut astăzi, în timp ce mă plimbam. Mă gândeam la companionul perfect. Și cred că am găsit echilibrul. Uneori, când ești singur, n-ai cu cine să împarți tot ce trăiești. Iar când ești cu alții, ești prea atent la ei și nu mai vezi, auzi, simți, exact partea cea mai importantă – chimia dintre tine și locul în care ești. Nu mai observi ce transformări se petrec în tine. Poate nici nu le mai lași să se întâmple, pentru că ai ușile închise. Ești atent doar la dinamica grupului.

Poate am avut acest gând nou tocmai datorită remarcii pe care a făcut-o Cristina, în mașină, dimineață. În timp ce mă conducea spre aeroport. “Ce bine că cu tine nu trebuie să vorbesc!”

Da! Ăsta e secretul! M-am mai gândit la asta în ultima vreme. Mi-a mai dat târcoale. Și uite că acum s-a așezat în mine.

Companionul perfect e acela alături de care poți fi și singur. Cât de minunat să poți merge de mână, sau de braț, să fiți fiecare în lumea personală, și să vă aduceți în același loc, să vă chemați doar în răstimpuri. Mă gândesc că, lăsat cursul lucrurilor natural, izvorăște un echilibru.

Dar nu toți oamenii știu să te lase cu tine atunci când ești cu ei. Și la asta mă refer. Mai ales atunci când petrecem mai mult timp împreună, avem activități diverse împreună. Sunt excluse, bineînțeles, momente în care între noi, sau alături de noi, e o masă. Atunci, în accepțiunea mea, ne-am așezat în mod special să interacționăm. Este momentul sau situația cea mai specifică pentru a ne acorda întreaga atenție unul altuia.

Sunt 10 minute peste 10. M-am îngăduit cu timpul. Trebuia să îmi termin povestea.

Până vine il cameriere cu cardul meu, am tihnă să adaug că, pe lângă dom, am mai dat și de o piațetă pliiiiiiină cu tarabe cu cele mai alese moduri de a te juca cu ciocolata și a o face și mai irezistibilă decât e. Ciocolata și gelato sunt singurele excepții la regimul meu. Așa ca m-am înfruptat cu o ciocolată caldă. Bună. Cremoasă, nu prea dulce. Destul de neagră. Bună.

A rămas pe mâine să reiau traseul. Pentru celelalte două restaurante care mi-au plăcut, dar pe care nu le-am salutat. Și pentru magazinele de soi. Era unul cu lumânări. Unul cu parfumuri de cameră. Erau câteva librării. Nici nu-mi mai amintesc acum.

Am plătit și mi-a fugit gândul. Nota de plată a fost printată la 22:08. 28.

E timpul să plec!

Îmbrățișează-mă strâns la noapte, Florența!

 

 

P.S. Italienii ăștia sunt atât de drăguți, încât îmi vine să îi iau acasă. Sau să mă ia ei acasă. Nu mi-e clar. Chelnerul m-a condus până în fața ușii la baie, mi-a arătat, mi-a explicat, m-a atenționat cu atâta grijă că faianța de pe jos e udă. Alt chelner mi-a făcut poze la pian. Apoi și-un selfie, a vrut el. Mi-a părut rău că nu l-am întrebat cum îl cheamă. Deși am sporovăit puțin. Poate domani.

Iar în drum spre hotel, m-a găsit unul să mă întrebe de piața nuștiucărei sfinte. “Non lo so”, zâmbind și gesticulând că sunt de pe altă planetă. La care celălalt: “Lei e Rumena”. Iar mie mi s-a lărgit zâmbetul ca o floare ce tocmai a fost udată. Am bâguit un “Si”, dar nu mi-era clar dacă am auzit bine. Era prea de tot! Și rămân uitându-mă după ei. “Di dove sei?” “Romania!”, zâmbind iar larg. “Eccola”, reacționează el, trăgând din țigară și văzându-și de drum.

Florența e plină de mister! După ce m-o fi cunoscut?!… Și de ce nu m-a luat acasă?! :))

 

signature

No Comments Yet.

What do you think?

Your email address will not be published. Required fields are marked *