Sign up with your email address to be the first to receive weekly inspirations, announcements and offers & more.
 

Portret de călător: Elizabeth Gilbert, în Mănâncă, roagă-te, iubește

Posted on

Povestea sau mărgeaua numărul 13, din japa mala* lui Elizabeth Gilbert. Din prima parte, experiența Italiei. Mi-a plăcut tare acest fragment din Mănâncă, roagă-te, iubește.

E un portret de călător destul de colorat și viu. Nu m-am gândit niciodată până acum la trăsături care te fac să fii un călător mai bun. Sau la lucrurile specifice care ți se întâmplă atunci când călătorești. Deși am observat deja câteva tipare la mine.

Am vrut să îl adaug la colecția Călătoriilor pentru că m-a inspirat. Lectură plăcută!

„Sincer, nu sunt cel mai priceput călător din lume.

Știu asta tocmai pentru că am călătorit mult și am întâlnit oameni care se pricep de minune la așa ceva. Călători înăscuți. Am întâlnit călători atât de rezistenți fizic, încât puteau bea apă din canalele Calcuttei fără să se îmbolnăvească. Oameni de care se lipesc limbi străine în locuri unde de cei mai mulți se lipesc boli infecțioase. Oameni care știu cum să-l convingă chiar și pe cel mai amenințător vameș și cum să-l îmbuneze pe cel mai nesuferit birocrat de la biroul de vize. Oameni care, prin culoarea pielii și prin natura lor, par pe jumătate localnici oriunde s-ar duce – în Turcia seamănă cu turcii, în Mexic se transformă în mexicani, în Spania ai crede că sunt basci, în nordul Africii ar putea fi confundați cu arabii.

Mie îmi lipsesc astfel de calități. În primul rând, nu mă încadrez în peisaj. Înaltă, blondă și rozalie, arăt mai degrabă a flamingo decât a cameleon. Cu excepția Dusseldorfului, oriunde m-aș duce, ies ostentativ în evidență. În China mi s-a întâmplat nu o dată ca femeile să se apropie de mine pe stradă și să mă arate copiilor lor, de parcă aș fi fost un animal scăpat de la zoo. Și respectivii copii – care nu mai văzuseră așa arătare, că părul galben și fața roz – izbucneau de multe ori în plâns, doar când dădeau cu ochii de mine. Nu m-am simțit prea bine în China.

Nu știu (sau poate doar mi-e lene) să mă documentez în legătură cu locul unde urmează să călătoresc, prefer să plec pur și simplu și văd eu apoi ce se întâmplă. Când călătorești în felul ăsta, de regulă, „se întâmplă” să pierzi o grămadă de timp încercând să te dezmeticești în gară; sau dai o grămadă de bani pe cazare, pentru că nu te-ai priceput să alegi un hotel. Din cauza problemelor mele de orientare, am explorat șase continente fără să-mi fie vreodată clar unde mă aflu. Nu numai că am o busolă interioară dereglată, mai sufăr și de pe urma faptului că nu-mi pot tempera emoțiile, iar ăsta e un dezavantaj când călătorești. Nu am reușit niciodată să adopt acea mină neutră, atât de necesară pentru a trece neobservat în țările periculoase. Știți despre ce vorbesc – atitudinea aceea total relaxată a omului stăpân pe situație, care te facă să pari de-al locului oriunde, inclusiv în mijlocul unei revolte de stradă din Djakarta. Nu e cazul meu. Când nu știu ce mi se întâmplă, arăt exact ca cineva care nu știe ce i se întâmplă. Când sunt entuziasmată sau emoționată, arăt exact ca cineva care e entuziasmat sau emoționat. Iar când mă pierd, lucru care mi se întâmplă frecvent, arăt ca cineva care s-a pierdut. Fața mea oglindește perfect fiecare gând care-mi trece prin cap. Cum a spus David cândva: „Ai exact opusul unei fețe de poker. Ai un fel de… față de minigolf.”

Vai, și chinurile prin care a trecut bietul meu stomac! Nu vreau să intru într-un subiect atât de neplăcut, e de ajuns să spun că am experimentat toate formele de probleme digestive. În Liban mi-a fost atât de rău într-o noapte, încât am crezut că am un fel de virus Ebola în Orientul Mijlociu. În Ungaria a fost cu totul altceva, și am înțeles cu totul altfel expresia „blocul sovietic”. Dar corpul meu mai are și alte puncte slabe. Spatele a început să mă doară chiar din prima zi în Africa, în Venezuela am fost singura persoană din grup care a ieșit din junglă cu mușcături de păiajen gata infectate, și vă rog să ghiciți cine a făcut insolație în Stockholm!

Și totuși, călătoriile chiar sunt marea mea pasiune. Încă de când aveam șaisprezece ani și am vizitat Rusia cu banii economisiți din babysitting, am crezut că plăcerea de a călători merită orice sacrificiu. Sunt fidelă și devotată acestei mari iubiri cum n-am fost niciodată în cazul altor iubiri. Sentimentul pe care mi-l inspiră călătoriile poate fi comparat cu ce simte o mamă pentru bebelușul ei imposibil, suferind de colici și plin de energie – pur și simplu nu-mi pasă de caznele la care mă supun. Pentru că le ador. Pentru că sunt ale mele. Pentru că sunt exact ca mine. Orice ar fi, pur și simplu nu-mi pasă.

În orice caz, oi fi eu un flamingo, dar nu sunt complet neajutorată. Am și eu câteva strategii de supraviețuire. Am răbdare. Știu să-mi iau la mine doar strictul necesar. Mănânc orice. Dar supremul meu talent în materie de strategii de supraviețuire e faptul că mă pot împrieteni cu oricine. Cu viii și cu morții. În Serbia, m-am împrietenit cu un criminal de război, care m-a invitat într-o excursie la munte împreună cu familia lui. Nu că m-aș mândri că printre cei mai dragi și mai apropiați prieteni se numără un criminal (a trebuit să mă împrietenesc cu el pentru a scrie un articol, dar și ca să nu-mi tragă una), spun doar că la nevoie chiar pot să mă împrietenesc cu oricine. Dacă n-aș avea cu cine să vorbesc, probabil că aș fi în stare să mă împrietenesc și cu o movilă de bolovani. Ăsta e motivul pentru care nu mă tem să călătoresc nici în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii, dacă sunt oameni pe-acolo. Înainte să plec în Italia, eram întrebată: „Ai prieteni la Roma?” Dădeam din cap că nu, spunând în sinea mea: „Dar voi avea.”

Când călătorești, îți faci prieteni întâmplător, stând pe locul de lângă ei în tren, în restaurant sau în arest. Dar astea sunt întâlniri accidentale, și nu trebuie să te lași cu totul în voia sorții. Pentru o abordare ceva mai studiată, vechiul obicei al „scrisorii de recomandare” încă funcționează (acum s-a transformat în email de recomandare). Așa îi ești prezentat în mod oficial prietenului unui prieten. Dacă ești destul de îndrăzneț încât să suni și să te autoinviți la cină, e un mod excelent de a întâlni oameni. Așa că, înainte de a pleca la Roma, mi-am întrebat toate cunoștințele din State dacă au prieteni la Roma, și sunt bucuroasă să spun că am plecat în lume cu o listă întreagă.

Din lista cu potențialii prieteni italieni, cel mai mult mă intrigă numele ăsta: Luca Spaghetii. E un prieten bun cu un amic de-al meu, Patrick McDevitt, pe care-l știu din facultate. Și vă jur că nu inventez, pe om chiar așa în cheamă. Curată nebunie. Adică – închipuiți-vă că trebuie să trăiți cu un nume ca Patrick McDevitt!

În orice caz, am de gând să iau legătura cu Luca Spaghetti.”

* în acest fragment explică ce e o japa mala:

„Când călătorești în India – mai ales prin orașele sfinte și ashramuri – întâlnești o mulțime de oameni care poartă mărgele la gât. Mai poți vedea și o mulțime de fotografii cu yoghini slabi, goi și impunători (sau uneori chiar cu yoghini rotofei, blânzi și luminoși), care poartă și ei mărgele. Aceste șiraguri de mărgele se numesc japa mala. În India sunt folosite de sute de ani de budiști și de hinduși pentru a se concentra asupra rugăciunilor. Țin șiragul într-o mână și rotesc câte o mărgea pentru fiecare mantră rostită. […]

O rapa mala tradițională are o sută opt mărgele. În cercurile ezoterice ale filozofiei orientale, numărul 108 este considerat extrem de fast – un multiplu perfect al lui trei, compus din trei cifre, suma acestor trei cifre fiind nouă, adică de trei ori ori.

Iar trei, se înțelege, este numărul care reprezintă echilibrul suprem – după cum poate spune oricine care știe câte ceva despre Sfânta Treime sau care a văzut vreodată un trepied. Și, pentru că această carte este despre strădania mea de a găsi echilibrul, am structurat-o asemenea unei japa mala.”

 

signature

No Comments Yet.

What do you think?

Your email address will not be published. Required fields are marked *