Sign up with your email address to be the first to receive weekly inspirations, announcements and offers & more.
 

O poveste de dragoste care mi-a marcat adolescența

Așa cum, uneori, căutând prin dulapuri, dai de o fotografie veche și îi zâmbești. Îți zâmbești, amuzat de faptul că nu doar viitorul te poate surprinde, ci și trecutul. Îți aduci aminte de ceva ce nu (mai) știai despre tine. La 5 ani, erai o foarte bună dansatoare de lambada. Și informația asta te face să te vezi  într-o lumină nouă. Te reconectează la părți din tine care au fost date deoparte. Se pare că ești mai mult.

 Așa am dat eu, în seara asta, lucrând, peste o amintire. A unei relații.

Se face că e cea mai frumoasă poveste de dragoste pe care am trăit-o. Dar n-am apucat niciodată să trag această concluzie despre ea. Până azi. Mi-e mai mare dragul să o povestesc, pentru că îmi umple inima de mândrie.

Și, îmi dau seama, cu fiecare moment pe care îl petrec înapoi, în acea experiență, tot ce știu despre relații se rescrie.

Datorită lui.

Îl chema Ionuț. Și cred că era cu un an sau doi mai mare decât mine. Ne-am cunoscut la discotecă, la bunici. Probabil ne-am remarcat unul pe altul în mulțime. Iar el a făcut ce trebuie, pentru că tot ce îmi amintesc este că ne sărutam cu mare foc. Era îndrăzneț și nu se mai sătura de mine. Mă ținea, pe scaun, în brațele lui, într-o poziție destul de pasională și intimă. Și m-a făcut să mă conștientizez. Adică să mă întreb cum ne văd cei din jur, pentru niște puști care se sărută așa. Eram în clasa a 6-a sau a 7-a. Dar el mă făcea să mă simt în siguranță. Era încrezător. Părea că știe exact ce face. Și mi-a plăcut să fiu așa liberă alături de el.

Când a plecat, nu-l mai desprindeai de mine. Mi-a cerut numărul de telefon. Fixul, de acasă. I l-am dat. El era din Suceava, eu din Fălticeni. Ne despărțeau 25 de kilometri. În plus, eu urma să mai stau câteva zile la țară. Îmi amintesc că mă trezeam dimineața, în acele zile, și strângeam perna în brațe, întrebându-mă dacă o să mă sune.

Apoi am ajuns acasă.

Ca să înțelegeți, tata a fost un bărbat destul de exigent cu noi. Din toate punctele de vedere. Iar partea asta, cu băieții, nu avea cum să facă excepție. Mai ales asta! „Mie să-mi intri în casă cu un singur bărbat”, a hotărât tata. „Și despre acela să-mi spui: tată, eu cu el mă mărit”. La ce fel de confunzii putea lăsa loc una ca asta?!

Așa că, atunci când am ajuns acasă, și l-am auzit pe tata spunându-mi: „Te-a sunat un băiat”, mi-a căzut cerul în cap. Pe de o parte, și foarte pe dinăuntru, țopăiam de bucurie. Pe de alta, și cred că se vedea pe fața mea, încă nu știam cât de mare e pericolul de a fi expulberată, la care tocmai fusesem expusă. Era prima dată când se întâmpla așa ceva.

Dar, alesul meu fusese bărbat adevărat. Pesemne că s-a dovedit încrezător în el și foarte respectuos. I-a spui lui tata că îi place mult de fiica lui și, cu voia lui, ar vrea să mă invite în oraș. Drept dovadă, tata, în loc să mă certe, s-a uitat cam încurcat la mine și n-a mai adăugat nimic. Pe dinafară. Pe dinăuntru știu că era mândru.

Și eu eram. Ionuț se dovedea un băiat care chiar știa cum să facă lucrurile să fie bine.

Câteva zile mai târziu, prima întâlnire. M-a așteptat în centru, cu un trandafir și un șoricel de pluș, care avea prins de brațe un bilețel. Cu o poezie de dragoste.

Ne-am plimbat.

Toată relația noastră a însemnat multe plimbări, sărutat, cadouri și scrisori.

La telefon vorbeam doar câteva minute, eventual pe ascuns. Scrisorile erau baza. Abia așteptam să vină poștașul. Și acum am vise că mă uit după scrisori în poștă.

Când o să merg iar la mama, o să îi caut scrisorile. Ar trebui să le mai am. Le legasem cu o panglică.

Băiatul ăsta m-a plimbat tot orașul. Și ne sărutam într-una. Îmi amintesc de mine, în parc, purtând hanoracul lui galben. Îmi era frig. Cred că era chiar ziua când a venit cu chitara. Învățase câteva acorduri, pentru mine. Și voia să mi le cânte.

Uneori, sâmbăta, ieșeam la suc. Stăteam aproape toată ziua împreună.

Și, de fiecare dată, îmi aducea ceva. Jucăriile de pluș și poeziile de dragoste erau nelipsite. Pe dulapul din dormitor, mama încă păstrează toată grădina zoologică dăruită de el.

O dată mi-a adus luna și soarele, din ceramică. Mi-a spus că eu sunt luna, iar el soarele. Și că întreaga lume e a noastră.

Era Leu.

Ce apreciam cel mai mult la el erau zilele în care mă aștepta să ies de la școală. Chiulea de la ore și lua un „ia-mă nene” doar ca să ajungă la timp și să mă conducă pe mine acasă. Îmi dădea impresia că nu există lucru pe care nu l-ar face pentru mine. Doar pentru că îi plăcea să fie cu mine. Pentru că mă iubea. Își strângea banii pe care îi avea de la mama lui pentru pachețel, pentru mâncarea de la școală, ca să îmi cumpere mie flori și jucării.

Câte sacrificii putea face un copil de 17 ani pentru o fată pe care… o iubea? Și de unde știa să le facă?

Pe mine nu m-au încântat niciodată jucăriile de pluș. Sunt simpatice. Și atât. Totuși, cele de la el erau deosebite. Pentru că, îmi dădeam seama, nu își oferea lui, poate chiar stătea înfometat, ca să îmi ofere mie. Numai ca să mă bucure…

De Crăciun, i-am luat o inimă de aur. Un pandantiv. Am economisit și eu bani de la bunica ca să pot să îi cumpăr inima asta. Voiam să îi ofer ceva de valoare. Și o purta ca pe un lucru sfânt. El mi-a adus un trandafir și un mare urs de pluș. Am colindat pe străzi toată noaptea, doar ca să fim împreună de Crăciun. Am stat într-o scară de bloc unde ne-am sărutat, pentru că ne era frig.

Și, când n-am mai putut de frig și de somn, și se făcuse târziu, eu am plecat acasă. Și mi s-a rupt inima că nu am pe nimeni care să îl poată găzdui și trebuie, în noaptea de Crăciun, când nu circulă nimeni, să găsească o mașină care să-l ducă și pe el la căldură.

Pentru el, însă, lucrurile astea nu păreau să existe.

Nimeni nu m-a surprins, vreodată, așa cum a făcut-o el.

De Moș Nicolae, mama a păstrat mereu obiceiul de a ne pune daruri în ghete. Chiar și după ce tata a încetat să mai facă glume că blochează ușa, ca să nu poată intra Moșul. Spălam și lustruiam ghetuțele și le aliniam pe hol, chiar dacă știam că mama e cea care se trezește noaptea și le umple cu surprize. Așa că, abia așteptam să mă trezesc.

În anul acela, însă, Moș Nicolae m-a impresionat cel mai tare. Lângă ghetuțele mele am găsit o vulpe de pluș. Una sofisticată. În brațele ei, un bilețel. Din care eu trebuia să înțeleg că sunt iubită. Dar nu puteam percepe nici un cuvânt. Cum, Doamne, iartă-mă, a reușit Ionuț să ajungă să îmi pună mie cadou, în ghete?! O bucată de vreme nu am putut să îmi dau seama dacă e ceva ce chiar se întâmplă sau visez.

Ulterior aveam să aflu că, băiat descurcăreț, iubitor și demn de toată aprecierea, a așteptat-o și pe soră-mea să iasă de la școală. N-am aflat niciodată cum și-a dat seama cine e soră-mea. I-a dăruit o ciocolată. Și a rugat-o să îl ajute cu mica lui surpriză.

Jos pălăria, Ionuț! Jos pălăria, până în ziua de azi.

De Revelion a fost momentul când s-au tulburat apele între noi. El ar fi vrut să petrecem împreună. Mi-a spus că nu își dorește nimic altceva. Decât să trecem în Noul An împreună. Eu n-aveam cum să lipsesc în vreun fel de acasă. Nu exista nici un pretext pe care să îl pot inventa. Și unde aveam să mergem, ce să facem?

Ideea asta probabil că m-a blocat. Iar el a înțeles, cumva, că poate eu nu vreau.

N-am mai știut să lămuresc lucrurile. Le-am lăsat așa.

Deși, chiar și în ajunul Revelionului a bătut drumul până în Fălticeni doar ca să îmi lase un bilet în poștă. Cred că era în stare să bată și la ușă, să vorbească cu tata. Eu nu l-am încurajat. Mi-era teamă de tata. Și totuși venise, dar nu ne găsise acasă.

Îmi amintesc că mi-a spus că a petrecut toată noaptea pe niște scări, gândindu-se la mine. Visând la noi.

Nu mi-e clar ce s-a întâmplat de ne-am despărțit, sau cum ne-am despărțit. Poate m-am speriat de ideea că lucrurile devin tot mai serioase între noi, că avem tot mai mare nevoie unul de celălalt. Și nu vedeam cum se poate împlini asta. Cu un tată ca al meu. Teama de el era prea mare.

O dată, apucase să îmi dea doar vreo două palme, și am făcut pe mine de frică.

Azi, mă întreb cum ar fi fost dacă aș fi avut încredere în el, în Ionuț, că o să găsească o soluție la toate? Sunt sigură că ar fi putut să facă să fie totul bine, în continuare. Mă întreb cum ar fi fost dacă aș fi reușit să am încredere inclusiv în tata?

Nu regret, doar mă întreb.

Cum ar fi fost dacă mi-ar fi dovedit, amândoi, că pot să am încredere în ei?

Ionuț rămâne genul meu de bărbat.

Nu mi-a cerut niciodată, nimic. Doar mi-a oferit și și-a dorit să-l iubesc. Să fiu. Un bărbat pe care îl admir și astăzi. Sau mai ales astăzi. Pentru cine a fost atunci. De fiecare dată când o să am impresia sau o să-mi fie dată impresia că un bărbat nu are resurse să facă ceea ce e bine și-și dorește, o să mă gândesc la Ionuț.

signature
1 Response

What do you think?

Your email address will not be published. Required fields are marked *