Sign up with your email address to be the first to receive weekly inspirations, announcements and offers & more.
 

Moștenirea pentru care m-am născut – să o las lumii

M-am întrebat adeseori care e moștenirea pe care m-am născut să o las lumii.

Răspunsurile sunt toate înaintea ochilor. Doar că ochii nu au nume pentru ele. Și atunci mintea, nu știe să le citească. Nu vedem roșu până nu ne spune cineva că ceea ce vedem este roșu.

M-am întrebat mai ales pentru că la fel de adeseori am avut impresia că nu creez nimic. Că pe ceea ce pun mâna se transformă în castele de nisip. În cetăți neterminate și abandonate.

Și atunci, i-am strigat lui Dumnezeu cu un glas venind din fundul inimii: „Eu pentru ce m-am născut?”

Dacă n-ar avea atâtea răspunsuri întrebarea asta… Fiecare îți dă liniște pentru o perioadă. Apoi descoperi că mai există o nuanță. Că mai există o perspectivă. Și totul se transformă în diamant.

Există trei planuri ale ființei. Și, din ce am putut observa, schimbi lumea, având rezultate pe unul dintre ele. A avea, a face, a fi.

De avut, n-am prea avut. Și ce-am avut, am dat. Și dacă aș aduna, aș simți să mă descotoresc repede. Mi-am spus într-o zi că eu m-am născut ce are pământul, nu să am.

De făcut, m-am străduit să fac. Și n-am găsit susținere. Dovadă că drumul meu nu era pe acolo. Deși încă nu mi-am găsit liniștea că nu mi-e rostul să fac. Scriu acum ca să mi-o găsesc. Ce-am făcut, nu s-a legat și nu s-a împletit. Și, deși sunt plină de energie, acțiunea privită ca forță de construcție mă obosește.

Partea în care m-am regăsit a fost cea a devenirii. Și dacă-mi socotesc viața, să văd care coș se umple mai mult cu indicii pentru oricare dintre cele trei planuri, cu siguranță cel al devenirii e cel plin. Am trecut prin atâta devenire, cât n-am crezut că este posibilă. Și nici nu vreau să mă gândesc la câtă mai e posibilă.

O vorbă apreciată de mulți spune că la început dai din ceea ce ai, apoi dai din ceea ce ești. Acum îi înțeleg rostul. Înțeleg ce înseamnă să dau din ceea ce sunt. Și cu siguranță asta e și tot ceea ce am. Mă am pe mine. Dacă vrei părți din mine, cu mare drag.

Par subtilă. Și până acum n-am învățat să apreciez, să dau valoare subtilului. Artei. Lucrurilor care nu se supun utilului. Să ai, e concret. E material. Să faci, produce rezultate, schimbări. Să fii… cu siguranță că poți să inspiri, cu siguranță că poți să mângâi, cu siguranță poți să hrănești inima cuiva. Cu o privire, cu o mângâiere. Cu un gând bun. Cu felul tău de a vedea lucrurile. Dar sunt toate nemăsurabile. Poate chiar, de multe ori, ne(re)cunoscute.

Sau doar eu, până azi, nu le-am recunoscut. Poate că acum, scriind, îmi schimb realitatea. Și, pentru că eu mă recunosc, va veni și din exterior recunoașterea. Și de ce vorbesc cu poate, când știu sigur că așa va fi.

De ce încă vorbesc cu poate despre lucruri pe care le-am experimentat de atâtea ori încât pot fi numite legi?

Încă un strop de asertivitate în această poțiune. Încă un strop de asertivitate în devenirea mea.

Și, Doamne, ce am să devin? Profunzimea devenirii e atât de adâncă, și nu-i pot vedea capătul.

Doamne, eu m-am născut ca să devin. Bab’Aziz. Eu m-am născut să-mi contemplu sufletul.

Să fiu o floare. Ea nu e utilă. Nu poți construi cu ea. De parfumul și frumusețea poți, în schimb, să te lași inspirat. Prin ea poți să menții conexiunea cu natura, cu Mama Pământ. Și armonia divină. Cu Dumnezeu. O floare o să-ți amintească mereu că există o forță care te-a făcut să apari ca de nicăieri. Și că, prin tine, lumea e în primul rând frumoasă. Adu-ți aminte de felul în care ai fost creat. Adu-ți aminte de frumusețea ta.

Eu m-am născut să fiu o floare.

Unii mă vor recunoaște, și mă voi iubi. Mă vor admira. Alții vor trece pe lângă mine. Și poate că alții mă vor călca în picioare. Noblețea e o frecvență, o undă. Și tocmai ăsta e rolul florilor. De asta există pe lume atât de multe ori. Să trezească noblețea și sensibilitatea și frumosul în toți cei care le vin pe cale.

Doamne, îmi vine să-ți strig să mă aperi, să ai grijă de mine. Mă simt plăpândă. Atât de sensibilă la orice adiere de vânt. Și tocmai ea e cea care-mi culege parfumul. Și-l duce mai departe. Și îmi vestește poate chiar, prezența. Dacă ești și tu floare, când te bate vântul, să-ți aduci aminte de asta.

Dar, Doamne… floarea este puternică prin însăși vulnerabilitatea sa. Se pleacă până la pământ. Și după ce a plecat vântul, își îndreaptă iar coloana. Un copac nu poate face asta. El se rupe și rupt rămâne.

Și totuși, Doamne…

E deajuns doar să trăiesc? Doar să exist? Fără să las nici un semn al devenirii mele? Fără să scriu măcar o carte? Fără să-mi las măcar inițialele într-o scoarță de copac?

Spune-mi, Doamne, de ce atâtea gânduri năpădesc la mine-n cap. Și-s atât de multe cele pe care le aflu și le cunosc. Dar nu stau nici una să le leg în și de cuvinte. Să scriu o Biblie.

Nici unul înaintea mea nu găsesc s-o fi făcut.

Și atunci, Doamne, e deajuns doar să fiu? Sunt deajuns. Sunt deajuns.

Rostul meu în viața asta este doar să fiu? Rostul meu în viața asta este doar să fiu.

Oh, Doamne. Al meu Doamne! Cum te strig și te iubesc! Și prin ce cotloane a trebuit să trec să te găsesc… Tocmai m-am întrebat dacă te-aș găsi din nou dacă aș lua-o de la capăt. Și inima îmi spune ceea ce numai ea putea spune: Ascultă-ți inima și-ți vei găsi mereu drumul.

Și, mai devreme sau mai târziu, toți te găsim. Ne-am ales să o facem pe rând.

Știi, Doamne, azi mă întreb mai cine sau ce ești tu. Când te strig și când simt că te iubesc, pe cine strig și pe cine iubesc? Îți spune Doamne, că trebuia să ai un nume, să te poată recunoaște ochii mei. Însă ce e acest preaînalt la care aspir? Cum se arată întâlnirea cu tine? Ce forme are? Și de ce, deși ești peste tot în jurul meu, ești tot ceea ce există, încă mi-e dor de tine? Și după ce mă voi fi cununat cu tine – și prin asta mă refer la întâlnirea femininului și a masculinului – voi fi simți că exiști într-o altă formă, altă manifestare, din nou îndepărtată? La care voi începe să tind iarăși?

Când, Doamne, voi simți că sunt tu? Când voi simți că mi-am ajuns în propria inima? Când voi simți dumnezeire continuă? Când voi fi tu?

Cel mai departe, până acum, m-au condus doar orgasmele inimii. Poarta deschisă de întâlnirea femininului cu masculinul. Dar e finită. Și acum sunt într-o iubire cu siguranță mai vastă decât eram cu alte etape înainte. De asta întreb. Pe fiecare treaptă sunt tot mai plină de tine. Și mereu mai e mai mult.

De ce mi-e sufletul atât de plin de dor, de parcă n-am mai ajuns în centrul inimii mele – tale – de mult? Sunt o parte din tine, sunt una cu tot. Însă când voi fi toată tu însuți? Când n-o să mai simt că mai am părți din Dumnezeu de adus în mine?

Dorul e însuși sașiul călătoriei. Și nu e rost de dor. Cât de a savura fiecare senzație, fiecare trăire. Separarea nu e o pedepsă. Ci o experiență. O dorință ca eu, Dumnezeu, să știu mai bine cine sunt. Și tu ești unul din felurile în care eu mă cunosc pe mine însumi. De asta totul e atât de diferit. Dar toate fac parte din mine însămi. Și dorul îți aduce aminte că ești doar o celulă. Să nu te pierzi, să nu uiți ce ești. Dorul este propria mea conștiință de sine. Dorul este calea să știu să mă întorc la mine. Cu bagajul plin de experiență, stări, senzații, emoții. Trăiri.

Tu ești o nuanță a manifestării mele. Și când te vei fi cunoscut pe deplin, te vei întoarce la mine. Când îți vei fi străbătut unicitatea de la un capăt la altul, te vei întoarce la mine. Atunci vei ști exact care parte din mine ești.

Și când toate celelalte celule își vor fi străbătut drumul, și toate vor ști cine sunt, ne vom putea conecta în același Unul. Și atunci, oricare dintre voi, va fi Eu. Eu, cel întreg. Acum sunteți Eu cel fragmentat. Tu, cel întreg, este o frecvență. Și, uneori, te poți conecta la ea. Să-ți aduci aminte, să te re-energizezi cu direcția înspre care mergi. Și apoi iar experimentezi. Bei câte un pahar cu apă ca să ții minte că te îndrepți spre izvor.

Precum în cer, așa și pe pământ.

Și, Doamne, dacă tot îmi răspunzi… Te întreb cu inima strânsă și nici nu știu de ce e așa.

Și, Doamne, dorul de tine, dorul de întregire… e și dorul de El. Împreună suntem mai aproape de tine. Împreună suntem mai mult din tine. Și atunci, Doamne, unde îmi este El?

Răspunde-mi, Doamne. Că te-am căutat prin el. Și pe el prin tine. Cei dinaintea mea au construit echilibru din interior feminin-masculin. Acum, vremea este pentru nivelul echilibrului exterior feminin-masculin. A fost calea individualității. Acum deschidem drumul perechilor.

Mi-ai spus chiar tu, Doamne.

Mi-ai spus, te aud și aud: tot ce ai de făcut este doar să fii. Nu pot să-ți uit sau să-ți confund vocea.

Și apoi, ai pus frământarea și căutarea Lui în mine. Și l-am căutat pe El în mine. Ca să-mi dau seama ce, din El, a rămas în exterior.

Unde e El? Și de ce nu pot să văd înainte cu El? Existența lui e certă. Însă dimensiunea în care se află e incertă.

Așa cum mi-e neclară și dimensiunea în care voi continua să fiu eu. Va fi mai departe materială? Și cum ar putea fi viața în afara dimensiunii materiale? Și va avea aceleași forme? Aceleași manifestări?

Însă Doamne, mai important e, unde e El?

Unde e El, Doamne?

De ce nu-mi răspunzi?

Nu caut în frecvența care trebuie. În regulă. Hai să o schimbăm. Ghidează-mă. În care frecvență îl găsesc?

Vreau să-l simt. Vreau să-l simt în inima mea. Vreau să-i simt departarea. Sau apropierea. Mirosul. Cântecul să i-l aud. Să-i aud gândurile. Să-i simt inima.

Nu suntem pe aceeași frecvență acum. În regulă. Și ce e necesar să schimb frecvența? Cum pot face să îl simt unde e? Să fim pe aceeași frecvență.

Dacă nu suntem Acum pe aceeași frecvență, du-mă la momentul în care suntem. Arată-mi momentul în care suntem. Plimbă-mă în trecut sau viitor. Dar vreau să-l simt!…

De El mi-e dor mai fierbinte decât de tine. Pe tine te simt. Cu tine vorbesc. Cu EL?…

Doamne, conectează-mă cu cealaltă frecvență a ta. Cuplează-mi femininul la masculinul tău.

Doamne?

signature

No Comments Yet.

What do you think?

Your email address will not be published. Required fields are marked *