Sign up with your email address to be the first to receive weekly inspirations, announcements and offers & more.
 

În mine moartea se supune vieții

De-a lungul vieților trebuie că am dus multe bătălii. Multe lupte. Multe războaie. Îmi amintesc cum e să fii în frunte. Să fii primul. Să vezi că te așteaptă în fața ta ceva ce trebuie distrus. Oameni cărora să le iei viața. Libertatea nu are preț. Trupurile… m-ai crede dacă ți-aș spune că trupurile sunt de acord să se întoarcă acasă? În pământ? M-ai crede că toți oamenii care mor sunt de acord să moară? M-ai crede dacă ți-aș spune că cei cu care te lupți, cu o fracțiune de secundă înainte să își lase corpul, dacă i-ai privi în ochi, dacă le-ai auzi sufletul… ți-ar spune că sunt mândri de tine? Mândri că ai câștigat războiul cu tine însuți? Că el, dușmanul tău, cel cu care te luptai, nu era decât războiului dinăuntrul tău?

M-ai crede?

M-ai crede dacă ți-aș spune că învingătorii sunt doar cei care își sunt fideli lor însuși? Doar cei care au curajul să ucidă de jur împrejur? Ai putea crede, ai putea accepta că oamenii trebuie să moară pentru ca tu să supraviețuiești? Că oamenii, fără să îți spună, sunt de acord să moară ca tu să intri în contact cu adâncurile tale?

M-ai crede?

Nu îmi pasă cu adevărat dacă mă crezi sau nu. Pentru mine ești o hologramă. Te avertizam doar că te pot ucide.

Pentru că așa a început călătoria gândurilor mele. Mi-am adus aminte de toți oamenii pe care i-am ucis de-a lungul anilor. Zâmbesc. Am fost atât de curajoasă! Atât de curajoasă… Am renunțat la tot.

„Nu-mi pasă de firimiturile voastre!” Strigă ea fără triumf, fără durere. De parcă prin ea ar vorbi însuși Adevărul. „Dați-vă vouă firimituri! Eu n-am să mă opresc până n-am să ajung la masa regală. Până n-am să mă așez pe tron. Acolo e locul meu. La naiba cu firimiturile voastre! De dragoste, de apreciere… Firimituri!”

În mine se aud coruri de arhangheli. Azi e sărbătoare. Long live the brave one! Long live the master of himself!

Știi, uneori plâng la mormintele celor uciși. Am cimitirul meu, unde i-am îngropat pe toți cei dragi. Și cum i-am omorât pe toți! Câtă putere să ai să-ți omori familia!

Și, uneori, mă întorc în locul ăsta pustiu și mort. Mă plimb printre morminte. Sau merg la unul anume. Sau stau sub copac. E singurul viu. Copacul sunt eu. Acel eu care rămâne mereu cu cei morți. Care își hrănește ramurile din cadavrele lor. Care bea apa care se scurge din ei. O face sevă. O face viață din nou. Copacul înflorește în fiecare an.

Uneori plâng la mormintele celor uciși. Îmi strivesc de pietrele pe care stă scris numele lor, mâinile. Aceleași cu care i-am îngropat. Cu care am turnat piatra lor funerară. Mi le strivesc în regrete. În păreri de rău. În îndoieli. În dor. Pe unii i-am iubit atât de mult… De ce? De ce? De ce i-am omorât? De ce n-am putut să îi las să rămână lângă mine? Uneori uit. Și cred că s-ar fi putut. Cred că am greșit.

Azi nu-i una din acele zile. Azi merg printre mormintele lor liniștită. Și-au meritat soarta. De parcă în dreptul numelui fiecăruia mai stă scrisă o plăcuță cu toate schingiurile pe care au încercat și chiar au reușit să mi le facă. Se derulează un film cu momentele în care s-au hrănit din mine cu nerușinare. Cum s-au îmbătat cu euforia pe care prezența mea o aducea. Așa, gratuit. Cum au crezut că totul e gratuit. Totul li se cuvine. Cum au rupt părți din mine. Sau cum m-au chinuit forțându-mă să intru în tiparnițele dorințelor lor.

Azi nici măcar nu-mi mai e ciudă pe voi. Sunteți morți.

Azi nici măcar în genunchi nu stau. Nu azi. Am stat de atâtea ori. Fantomele amintirilor azi nu mă chinuie. Mă uit la ele. Mă văd. Îi văd pe cei pe care i-am iubit cu toată ființa. Cărora m-am oferit fără să păstrez nimic pentru mine. Pentru care am plecat și am cucerit lumea. Doar ca să le aduc la picioare darurile cele mai de preț ale universului. Să le arăt dragostea, fericirea, bucuria, libertatea, valoarea existenței, dorința și pofta de a fi. Ca apoi, într-o zi, să încep să amețesc. Să mă clatin. Să îmi fie rău. Să las să-mi cadă din mână paharul din care am băut apă otrăvită. Doar apă. Aveam nevoie doar de apă. De la cei pe care i-am iubit. Iar ei mi-au otrăvit apa cu gândurile lor egoiste. M-au vrut pentru ei. Fără să le pese ce-mi rămâne mie. Fără să își dorească să se ofere.

Mulți din cei din cimitirul ăsta au murit așa.

Pentru că unui muribund i se respectă mereu o ultimă dorință. Culmea meschinăriei. Un ultim sărut sau o ultimă privire nu mi-au fost refuzate niciodate. Pentru că e atât de puțin. Niciodată n-am cerut mult. N-am cerut.

Iar ceea ce toți cei care au murit n-au știut niciodată…

Nu s-au întrebat unde am găsit fericirea pe care o împrăștiam așa cum floarea își oferă parfumul. Nu s-au întrebat unde am găsit dragostea cu care îi îmbălsămam. Nu s-au întrebat cum am obținut nemurirea. Sau ce mă face să fiu liberă. Nu s-au întrebat niciodată cum i-am găsit, cum reușesc să mă întorc. De ce fulgerul nu-mi arde palmele. De ce tigrii nu mă sfâșie. De ce pământul nu mă înghite.

N-au știut cine sunt. Și nu vor ști niciodată. Îi văd topindu-se în pământ. Îi văd în viața lor. Repetând același scenariu.

Da, voi toți sunteți vii. În viața voastră. Cimitirul ăsta e doar cu părți din mine pe care fiecare dintre voi le-ați ucis. Cu părți din voi care m-ați otrăvit pe dinăuntru, care au murit. Voi nu mai existați în mine. Eu nu mai exist pentru voi.

Ceea ce nu ați știut și nu veți ști niciodată, muzeu de oase umane, capodopera vieții mele… Este că am existat – pe vremea prezentului – pentru fiecare dintre voi. Că ați fost rațiunea mea de a exista. Că dacă voi nu ați fi existat, nici eu nu aș fi existat. Că m-am oferit și închinat vouă ca ofrandă. Că tot ce am fost, am fost pentru fiecare dintre voi. Că voi mi-ați dat viață.

Ceea ce nu ați știut și nu veți ști niciodată, muzeu de oase umane, capodopera vieții mele… Este că, în dăruirea mea, în puterea sacrificiul, stă însuși alchimistul. Răul pe lume nu există decât pentru cel căruia îi aparține. Apa voastră otrăvită, pe care mi-ați dat-o mie să o beau… Ați văzut-o în ultima mea privire. Ați cules-o de pe buzele mele odată cu ultimul sărut. Otrava s-a întors acasă. Apa preia structura mediului în care trăiește. În mine există doar viață. În mine moartea se supune vieții.

Muzeu de oase umane, capodopera vieții mele… Moartea să vă fie companion de nădejde!

signature

No Comments Yet.

What do you think?

Your email address will not be published. Required fields are marked *