Sign up with your email address to be the first to receive weekly inspirations, announcements and offers & more.
 

De ce este atât de important pentru mine Mr.Perfect

Există foarte puține șanse ca acest Mr.Perfect să existe în realitate exact așa cum îl presimt eu. Cele mai bune șanse este de una din 7+ miliarde. Cea mai proastă? 🙂 Nu știu, care e cea mai proastă? 🙂

Cu toate astea, el, ca entitate, există. L-am creat în mintea mea. Nu-mi dau încă seama dacă înainte de viața asta sau în viața asta. Dacă îmi studiezi harta astrală și folosești astrologia ca reper, eram menită să am o viață în care să acord importanță principală relațiilor. Deci, orice aș face, este tema acestei vieți.

Deci probabil că l-am creat dinainte.

Și știu și de ce l-am creat.

Nu ca să am pretenții de la bărbații din jurul meu. Și, cine știe, poate nici măcar să apară în viața mea. Câteodată sunt aproape sigură că nu o să apară. Că nu există.

Și nu, nu mă contrazic. Toate lucrurile sunt, și nu sunt, în același timp.

Dar, căutând atât de mult să îi înțeleg existența dinăuntrul meu, mi-am dat seama că nu mai contează dacă el există sau nu. Pentru că își face foarte bine treaba și de la nivelul ăsta, de concept.

El este motivația mea.

El este morcovul din care alerg să mușc. El este un concept de om atât de minunat și de perfect, l-am urcat pe un piedestal atât de înalt, încât uneori sunt convinsă că e imposibil de atins. Și cu cât mi se pare mai imposibil de atins, cu atât mă ambiționează și mai tare să îl ating.

Deși, poate că nici asta nu e adevărat. Nu el mă motivează. Am observat că dacă prin voința mea vreau să cad în letargie, în delăsare, apare o forță dinăuntrul meu care mă propulsează. Nu sunt gândurile mele, nu este voința mea. Pentru că ele se îndreaptă în direcție opusă. Mi-am propus de multe ori să fiu deprimată și să nu mă mai ridic din pat. Să zac acolo mult și bine. Sau să plâng până leșin. Până, poate, nu mai exist.

Dar, de fiecare dată, am stat acolo, în acea stare, doar până mintea mea s-a plictisit. Și a tăcut. Apoi, viața din mine a țâșnit din nou. Mi-a dat iar elan. M-am ridicat și am devenit proactivă din nou.

Atunci ce semnifică acest bărbat pentru mine? Ar putea fi un zid de apărare? Am creat un standard ca să mă asigur că nu-l atinge nimeni?

Și dacă ar fi așa… de cine mă apăr? De ce îmi este teamă?

Și ajung în același punct. Din orice perspectivă văd lucrurile, ajung tot acolo.

Hmm… acum reușesc să o văd în față. Resping mundanul. Viața obișnuită, măruntă. Mrejele banalului și comunului. Probabil în una sau mai multe vieți am fost furioasă pe mine pentru că m-am lăsat prinsă în frenezia vieții materiale. Și mi-am promis din adâncul inimii că nu o să scap niciodată din vedere că am nevoie să aspir la mai înalt. Mai pur. Mai sublim.

Dar, mă întreb, mai este lucrul ăsta valabil despre mine astăzi? Am reușit să accept locul în care suntem. Nu mă mai lupt cu el. Am reușit să văd frumusețea din el. Am reușit să rămân aici, acum și să nu mai evadez și să mă ascund mereu într-un viitor. Mai bun. Prezentul este suficient de bun. Am reușit să și transcend prezentul. Acum pot să văd ambele poziții ale vieții. Și unde suntem acum, și unde putem ajunge.

Și atunci, unde sunt, de fapt?

Nu știu dacă știi, mintea noastră funcționează foarte mult ca un calculator. Și o interpretare, o concluzie, o decizie asupra vieții, asupra felului vieții de a fi este asemenea unui soft, pe care îl instalăm, și ne ajută să funcționăm după parametrii specifici credinței noastre. Și avem nevoie să ne evaluăm tot timpul aceste credințe și feluri de a vedea viața. Pentru că noi poate ne-am schimbat și acum înțelegem mai mult și mai bine și mai clar viața. Dar până nu facem un upgrade în conștiința noastră, până nu conștientizăm efectiv că ceva s-a îmbunătățit sau schimbat, mintea și realitatea noastră funcționează tot după versiunea veche.

Și atunci, iar pun întrebarea: ce este acest bărbat pentru mine?

Nu mai am nevoie de el ca să evoluez. El a fost doar cârja mea mentală. Acum știu că nu eu fac schimbările, nu eu SUNT ÎN CONTROL. Ci viața pur și simplu curge prin mine. Și evoluează în mod natural. Se mișcă în mod natural.

Da, probabil că asta este revelația acestui moment, acestor întrebări. NU am nevoie de acest bărbat.

Și dacă nu am nevoie de el, dacă nu are o importanță intrinsecă, ce înseamnă asta? Cum îmi reordonează înțelegerea asta viața și gândirea? Ce m-ar mai putea face să îmi doresc vreodată o relație?

Dar nu cumva întrebarea asta este pusă tot de acea parte a creierului meu care crede că el controlează și face lucrurile să se întâmple?

Ba da 🙂

Mă străduiesc să schimb asta. Foarte mult timp am crezut că eu sunt cea care fac o relație să se întâmple. În primă fază am crezut că trebuie să muncești la o relație. Să devii.  Ca să poți ajunge în spațiul armoniei. Apoi am trecut în faza în care, uite, se pare, am crezut că trebuie să ți-o dorești ca ea să apară, să se întâmple.

Dar, adevărul e că apropierea dintre doi oameni se produce natural. Ea vine de la sine. Dacă e menită să fie. Așa cum o sămânță nu trebuie să își dorească să încolțească și să devină floare. Ea nu are nevoie de o minte ca să fie ceea ce e. Nici noi nu avem nevoie de minte. De ego. Ca să fim.

Și totuși, e multă confuzie în jurul acestei „minți” de care nu avem nevoie. Egoul. Este doar o parte a creierului nostru, personificată. De fapt, ce avem nevoie este să învățăm să gândim potrivit. Să ne calibrăm mintea, care este capabilă de foarte multe lucruri. Și e un tip de inteligență anume cea care ne ajută să facem asta. Inteligența spirituală.

Spiritualitatea este văzută de foarte mulți oameni ca un concept abstract, un fel de praf aruncat în ochi și în care se pierd visătorii și idealiștii. De fapt, în spatele întregului concept de spiritualitate se află un tip de inteligență, respectiv capacități ale creierului nostru pe care nu sunt sigură dacă avem nevoie să le dezvoltăm, cât să le descoperim înăuntrul nostru și să le activăm.

Eu nu cred în evoluție în sensul ei clasic. Eu cred că deja suntem tot ceea ce putem fi. Parcursul nostru este doar o călătoriei de-a lungul și latul experienței de la a nu fi conștient ceea ce ești, până la a fi conștient de ceea ce ești. Pentru că nu ai cum să devii ceva ce nu ești. Ești toate lucrurile, toate calitățile, ai un potențial infinit. Dar el trebuie conștientizat și activat.

Eu văd omul ca un infinit plin de posibilități și de potențial. Dar ai nevoie să călătorești în diverse zone ale universului tău interior ca să descoperi ce se ascunde acolo. Să descoperi de ce ești în stare. Cine ești.

Și, în felul ăsta, înțeleg de ce Creația este ceva atât de distractiv.

O să mai scriu despre inteligența spirituală.

Acum să mă întorc, pentru că nu am încheiat subiectul.

În afară de conștientizare, mai este ceva ce pot face pentru a ieși de sub impresia faptului că eu fac o relație să se întâmple?

Îmi fac mintea să tacă. M-am obișnuit să îmi spun singură: Shhhttt… când observ că încep să mă agit. E chiar un fel de mantră :)) Alături de: let it go, let it be.

Îmi promit că o să meditez și o să mă străduiesc să aflu de ce opunem atât de multă rezistență. Dacă e vreo problemă reală pe care o avem în viață, aceea e una singură. Opunem rezistență vieții însăși. Iar eu vreau să înțeleg cum, de ce și în ce fel. Ca să pot schimba asta.

De fiecare dată, avem toate răspunsurile. Știm exact ce e de făcut, care e cel mai bun lucru de făcut, cum ar trebui făcut. Dar îi opunem rezistență.

Ce conexiuni mai trebuie să fac în mintea mea pentru a putea scădea rezistența?

Sau este, și asta, tot o formă de control? 🙂

Întreaga învățătură a lui Lao Tzu a fost curgerea apei: lasă-te purtat de apă ori încotro s-ar îndrepta, nu înota. Dar mintea întotdeauna vrea să facă ceva, pentru că atunci meritul îi revine egoului. Dacă te lași pur și simplu purtat de val, meritul îi revine valului, nu ție. Dacă înoți, există posibilitatea să ai un ego mai mare: „Am reușit să traversez Canalul Mânecii!”.

Însă existența îți dă naștere, îți dă viață, îți dă dragoste; îți dă tot ceea ce este neprețuit, tot ceea ce nu poți cumpăra cu bani. Numai aceia care sunt pregătiți să acorde întregul merit pentru viețile lor existenței realizează frumusețea și binefacerile non-acțiunii.

Nu este o chestiune care să țină de acțiune. Este o chestiune care ține de a fi absent ca ego, lăsând lucrurile să se petreacă.

„Lasă să fie” – aceste trei cuvinte cuprind întreaga experiență.

– Osho (fragment de Meditația, calea non-acțiunii sau curgerea naturală a vieții)

Din fericire, am devenit tot mai bună în a identifica partea asta a minții, care e obișnuită să intervină acolo unde nu e responsabilitatea ei.

Așadar…

Shhhttt… Let it go. Let it be.

signature

No Comments Yet.

What do you think?

Your email address will not be published. Required fields are marked *