Sign up with your email address to be the first to receive weekly inspirations, announcements and offers & more.
 

Ce-i face pe oameni fericiți

Dansează.

S-a trezit la o oră foarte neobișnuită pentru ea.

Îmbrățișată de așternuturile moi. Îmbrățișată de ultimul gând cu care a adormit. Mângâiată de glasul ploii de afară.

A tras draperiile, a intrat în rochia ei albă, a deschis larg ușile și a ieșit. Pe stradă.

Dansând. Pe o muzică pe care nu o mai auzise până atunci.

Încă avea dimineața în corp. Era deja udă. Și întunericul o păstra încă pentru el. Însă ea vedea. Inima ei împrăștia lumină. În inima ei era lumină.

Îi fusese dor.

Dansa cu ploaia. Îmbrățișa perdeaua apei ca pe o mie de admiratori care abia își așteptau rândul să danseze cu ea.

Ploua din cer. Și ploua din inima ei. Lacrimile i se topeau pe obraji. Cine i-ar fi ghicit lacrimile? Acestei scântei de fericire care a apărut de nicăieri. N-o vedea nimeni. Așa cum nu se vedea nici pe însăși. Oh, dar o simțea până și ultimul strop de verde din iarbă. Se scurgeau înapoi în pământ toate culorile și își luau rămas bun de la ea. Îi zâmbeau și îi spuneau:

– Acum înțelegi că noi, suntem mereu fericite?

Da, acum înțelegea.

Acum auzea o muzică ce îi fusese ascunsă.

Și ar fi vrut doar să danseze. Și să privească în ochi pe toți de pe pământ. Să le spună că știe și ea. Să le vorbească cu inima. Fără cuvinte. Din nou și din nou.

Simți? Chiar mă simți?

Erau puțini pe aleile înguste la acea oră. Și majoritatea dintre ei păreau deja fericiți. Sau așa îi vedea acum. Își aducea aminte de toți oamenii pe care îi cunoscuse dimineața. Care se treziseră încă din noapte. Toți păreau cei mai fericiți oameni pe care îi întâlnise vreodată. Oameni simpli. Cu dorul de a-și trăi viața așa cum vine. Și se cuvinte. Oameni care se dădeau pe ei înșiși în munca lor. Care n-așteptau lumina să-i trezească. Ci ei înșiși aduceau lumină zilei. Osteneala lor era doar aceea a darurilor făcute, înapoi, vieții.

În special bunicul ei. Prima ei dragoste. Era înalt. Și avea ceva drept în el. Dragostea lui era ca o coloană de lumină. Înfiptă în inima Pământului. Și urca până în Rai. Oare toți bunicii sunt din Rai? Nu, al ei era cu totul și cu totul special.

O învățase, printre altele, să fie femeie.

Și ăsta e un dar pe care nu ți-l poate face oricine.

Așa cum și-l amintea ea, un grec bătrân căruia îi plăcea să râdă. Îi plăceau oamenii. Îi plăcea să culeagă poveștile din oameni. Îi deschidea pe toți, de parcă avea o cheie fermecată, cu care intra în sufletul lor. Era cel mai bogat om. Știa sufletul tuturor. Pentru că le știa poveștile.

A iubit-o atât de mult, încât nu a lăsat nici un regret în urma lui. Era singurul despre care putea spune: „Oriunde ai fi, ai să fii mereu cu mine. Pentru că mi-ai oferit tot ceea ce ești.”

Fusese cu mult mai mult decât un bunic generos. Nu doar că o iubise. I se dăruise. De parcă era numai al ei. De parcă trăia numai pentru ea. Cu toată joaca și copilăria, când ea era încă mică. Apoi cu toată învățătura și înțelepciunea, când ea începuse să prindă la minte. Cu tot bărbatul din el, când ea începea să prindă roșu în obraji.

O îngrijise ca pe o floare.

Cel mai blând om pe care îl cunoscuse vreodată. Cu el a dansat prima dată. Își aducea aminte. Era un vals grecesc. Erau desculți. Pe dușumeaua din camera mare. S-a înclinat reverențios și a invitat-o la dans. Ea credea că doar or să se învârtă și or să plutească așa cum au mai făcut-o de atâtea ori înainte. Însă acum bunicul își calcula mișcările. O apropia sau o depărta. O strângea sau îi dădea drumul. I-a cerut să închidă ochii și să vorbească cu el. Fără cuvinte. Din corp.

De atunci, a început să simtă că a venit pe lume dansând în brațele bunicului.

Și visa la ziua în care, întâlnindu-și – așa cum îi prevestise chiar de el – dragul inimii sale, aveau să meargă împreună să îi ducă flori la mormânt. Aștepta cu nerăbdare să îi poată spune:

– Uite, bunule, acum m-am făcut, cu adevărat, femeie! Iubirea m-a împlinit! Și ție îți mulțumesc, că m-ai învățat să o primesc.

Se gândea la el aproape în fiecare zi. Îi era imposibil să nu o facă. Fusese un om care continua să aibă grijă de ea, și dincolo de moarte. Îi plantase peste tot în minte povețe, și în inimă semințe de iubire. Își trăia viața așa cum o învățase bunicul. Și, prin asta, avea să trăiască mereu alături de ea. Prin ea.

– Bunule, tu nu ești om cu adevărat. Îi spunea ea, câteodată, când ieșeau să se plimbe pe plajă. Tu-mi culegi mereu flori. Cred că sunt singura fetiță care știe că pe lume există atât de multe flori!

Și bunul o lua în brațe și o învârtea. Și îi spunea, ce îi spunea de fiecare dată când îi aducea flori:

– Pământul râde în flori. Iar eu sunt doar un biet bun, care vrea să știi că lumea e un loc fericit. Vreau să înveți să fii fericită.

Bunicul, într-adevăr, nu fusese niciodată un om cu adevărat. Fusese Dumnezeul ei.

Acum dansa pe aleile alunecoase cu dale și-l striga în inima ei:

– Bunule! Bunule! Nu mi-ai spus niciodată! De ce nu mi-ai spus?! Tu ai știut?!

Se grăbea către mare. Se grăbea să alerge în mare. Să se scufunde. Să-și ia în brațe cea mai bună prietenă. Marea. Și să danseze împreună. Să își trimită dansul până departe, la celălalt țărm. Și de acolo, mai departe. În toate oceanele.

– Dar oare marea știa?

Se întreba cine altcineva ar mai fi putut să vadă. Să o vadă. Dansase, așa cum își explicase sieși într-o zi, ca să se dezbrace de sine. Era parte din ea. Era ceea ce era ea. Așa cum cerul înorat plouă, așa cum pământul udat, înflorește. Așa cum bunicul o mângâiase mereu. Pentru că așa era el… Ea, dansa.

Și acum înțelesese. Dansul ei trezea fericirea în ceilalți.

Asta căutase dintotdeauna!

încheiere-articole4

signature

No Comments Yet.

What do you think?

Your email address will not be published. Required fields are marked *