Sign up with your email address to be the first to receive weekly inspirations, announcements and offers & more.
 

Cântecul femeii care-și așteaptă bărbatul

Inima ar părea că-mi bate ca o toacă a Universului.Se aude departe, în galaxii. Fruntea mi-e activă și intuiția fină și puternică.

Și mai pare cel mai bun moment pentru a face dragoste. De parcă simțurile îmi sunt mai treze decât de obicei. Și doar o atingere m-ar putea duce departe. Și împletirea cu El m-ar duce în inima lui Dumnezeu. Sigur și profund. Direct și vast.

Una dintre cele mai adânci și extinse stări de abandon. Și de dăruire. De parcă cel mai bun lucru care mi s-ar putea întâmpla ar fi să spun: ia-mă! Fă-mă a ta! Și apoi să mă dau toată și să nu mai exist. Să nu mai exist ca individualitate. Să fiu celălalt. Să fiu El. Sau Dumnezeu. Să mă pierd în El. Așa cum se pierde laptele în ceaiul meu negru de dimineață.

M-aș dărui. Dacă ar veni Dumnezeu după mine. La mine. Sau El.

E unul dintre acele momente în care simt că dacă aș striga sau m-aș dărui, aș face-o de la un nivel foarte dinăuntrul meu. Nu din rărunchii inimii. Nu ale mele. Nu din rărunchii inimii Pământului. Mai departe decât atât. Din rărunchii Universului. Și strigătul meu ar ieși de acolo. Ca o viață nouă. Așa cum se naște un copil.

E atâta împlinire în însăși ideea de a-l aștepta, de a-l căuta. De a-i cânta. De a-i fi far.

Femeia e cea care-i cântă când e mamă, să-l crească. Femeia e cea care-i cântă de vitejie, când pleacă. Femeia e cea care-i cântă de dor, așteptându-l. Femeia e cea care-i cântă așteptarea. Femeia îi cântă tot timpul pentru ca el să-și găsească drumul înapoi. Glasul femininului te întoarce mereu înapoi la inima ta. La Dumnezeu. Acasă.

Și-i cânt. Și-mi simt corpul harpă. Îmi vibrează fiecare celulă ca o coardă lină. Un sunet de iubire.

Un cântec de abandon. Sunt a ta chiar dacă va trebui să te aștept o viață. Sunt a ta chiar dacă va trebuie să te aștept încă o viață. Sunt a ta chiar dacă va trebui să te aștept viață după viață. Sunt a ta. Sunt parte din tine. Sunt a ta. Și numai tu poți să mă ai.

Sunt a ta și am să las totul să treacă prin mine. Și-am să las totul să mi se întâmple. Am să las verile și iernile să treacă peste mine. Am să las lacrimile și râsul. Am să las diminețile și nopțile târzii. Am să las perdelele de stele să mă învelească. Și lunile pline să mă trezească. Am să las ploaia să mă ude până la piele. Și am să-mi dau îmbrățișarea toată celor de-ai casei sufletului. Și-am să-mi dăruiesc sclipiri de privire ca pe raze de soare. N-am să păstrez nimic pentru mine.

Și voi fi a vieții fără să mă am pe mine.

Însă dăruirea mea nu va încăpea vreodată toată decât în brațele tale.

Ești singurul care-mi descifrează și ochii, și râsul, și plânsul. Și, mai ales, inima. Ești singurul care mă culege și îmi simte și-mi recunoaște vie și plină fiecare parte. Pentru că am fost creată să fiu a ta. Să trăiesc prin tine. Și tu să te hrănești cu mine.

Îți cânt. Și las fulgerele să-mi trosnească prin inimă. Și las lumea să mă înșface ca pe un colț de pâine. Însă singurului a căruia voi putea fi vreodată ești tu. Singurul pentru care pot să fiu plină oricât ar mai fi rămas din mine, ești tu. În fața ta voi fi întreagă. Și împlinită.

Mă dau. Și las părțile din mine să curgă. Așa cum curg șiroaiele de ploaie la vale. Mă dau. Și mă las să mă împrăștii în univers, așa cum se duc și nu se mai întorc undele muzicii. Undele cântecului.

Voi fi femeie până la sfârșitul timpului. Și-ți voi purta dorul. Și-l voi îngriji ca pe copiii noștri. Și-ți voi cânta. Și voi vorbi gândăceilor despre tine. Le voi povesti despre luptele pe care inima mea știe că le câștigi. Despre toate momentele tale de victorie. Și glorie. Despre pieptul care ți se umple de curaj. Despre lumile pe care le cucerești. Despre cum, dacă cineva te-ar vedea, ar putea citi pe fața ta istoria tuturor luptelor lumii.

Voi ține în poală o oglindă, să mă văd alături de soare. Atâta timp cât ne uităm amândoi la soare, oriunde am fi, suntem împreună. Privim în aceeași direcție.

Și vor vorbi și râurilor. Să-ți răcorească tălpile încinse. Să-ți mângâie și să-ți îmbrățișeze picioarele. Așa cum aș face-o eu. Să te oglindească să știi de tine. Și să-ți dea și mai multă viață. Pentru încă o bucată de lume.

Și-am să învăț și limba ierbii. Și-am să-i spun povestea noastră. Și-am să îmbrățișez toți copacii. Că poate ai s-ajungi să treci și tu pe acolo. Și-ai să mă simți.

Și-am să cânt tuturor dorul meu. Și-am să le vorbesc tuturor despre viteazul meu, plecat departe. Despre bărbatul meu plecat să cucerească lumea. Ca apoi să mi-o dăruie mie. Prin ceea ce e el.

Am să fiu a ta cât va dura lumea. Până te vei întoarce.

Până în ziua în care-mi vei apărea în fața ochilor ca o nălucă. Și voi fi incremenită de dor și de mirare. Și voi reveni la viață când mă vei lua în brațele tale întărite. Care-au cărat lumea, să mi-o aduci mie. Și-mi vei săruta buzele. Uscate de dor. Îmbălsămate cu cântec.

Pentru că atâta vreme cât voi cânta… Atâta vreme cât mă voi da… Atâta vreme cât mă voi dărui celorlalți ca și cum m-aș da ție însuți… rămân vie. Și cântecul și lumina mea te vor ghida. Și-ți vei găsi mereu drumul către tine. Și, prin tine, drumul către mine.

Pentru că tu știi la fel de bine că oricât m-aș da, nimeni nu poate să mă aibă. Decât tu. Mă vor bea. Și-și vor astâmpăra setea. Dar nu-mi vor simți gustul. Mă vor bea pentru gust, dar nu mă vor putea lua acasă. Îi voi ameți cu bucurie, dar nu îi voi împlini. Mă vor bea ca pe vinul sfânt. Se vor împărtăși cu mine. Dar mereu ceva îmi va lipsi. Pentru ei. Pocalul lor nu va fi niciodată cel potrivit să poată cuprinde toată viața din mine.

Pentru că pocalul meu este inima ta. Am fost făcută numai pentru tine.

Voi continua să mă dăruiesc. Toată. Să rămân vie pentru tine. Să nu-mi uit dăruirea până te întorci. Și voi continua să cânt. Să-ți cânt despre viața mea. Despre anotimpurile care trec peste mine. Și prin mine. Și-mi voi duce dorul la templul iubirii și-l voi da ofrandă. Voi face din simțirile mele jertfă. Să se ridice la cer. Tu să-i vezi fumul. Și să știi în orice clipă că eu… te aștept.

You created the night, I created the candle
You created the soil, I created the cup
You created the deserts and mountains and meadows
I created the streets and flower beds and gardens

I am the one who makes mirrors from stone.
I am the one who makes drinks from poison.

signature

No Comments Yet.

What do you think?

Your email address will not be published. Required fields are marked *